Când v-am anunțat că plec cu naționala de rugby a României în Madrid, pentru meciul cu Spania, v-am provocat să mă ajutați să fac un material gen inside the team. Căci așa îmi propusesem. Cumva să fiu ca un jurnalist, care să relateze de la locul faptei. Doar că socoteala de acasă nu prea s-a potrivit cu cea din târg… Să vă explic de ce.

Dar înainte un scurt reminder: sâmbătă, e la ora 14.00, în Iași, pe Stadionul “Emil Alexandrescu”, România joacă împotriva Rusiei. Un meci foarte greu, așa cum sunt toate meciurile cu rușii. Așa că, dacă sunteți în zonă, vă așteptăm la stadion (eu o să fiu acolo, firește). Iar cei care stau în fața televizorului, pot să urmărească partida pe Dolce Sport 2.

Revenind la deplasarea în Madrid. Plecasem cu gândul să documentez toată această deplasare ca să scriu materialul promis. Doar că, pe măsură ce intram mai mult în problemă, ca să zic așa, mi-am dat seama că nu am cum să fac asta, să fiu un fel de jurnalist care face un reportaj pe stil clasic, cum ar veni. Pentru simplul (dar, de fapt, atât de complexul motiv…) pentru că eram între ai mei. Că nu știu cum să o zic altfel, mai direct.

Eram între ai mei. Îi știam pe mulți dintre jucători, pe toți din staff, aveam glumițe, știam bârfotecă internă, ce să mai, eram între ai mei, cum spuneam. Și mi se părea nu știu cum să mă apuc eu să scriu despre ce văd acolo, lovit de o obiectivitate bruscă și, după toate principiile mele de blogger subiectiv, total irelevantă. Aș fi fost, dacă vreți, într-o stare de semi-schizofrenie, de care nu m-am simțit de nici o culoare în stare :)

Cum să mă apuc eu să fac un fel de reportaj despre oamenii cu care mă hlizesc de niște ani buni, cu care avem glumițe de cartier și despre care știu multe lucruri (cele mai multe rămân între noi, desigur :D)? Cum să fac eu nuș ce reportaj de o obiectivitate îndoielnică atunci când sunt inside the team la modul organic de-a dreptul? Cum să trec peste faptul că echipa națională de rugby a României m-a primis în sânul ei (ca să bag un clișeu) și, cumva, făcând pe jurnalistul, să înșel încrederea acordată?

Nu m-am simțit în stare să fac asta, după cum vă spuneam :) Așa că ce vedeți mai jos este un fel de semi-reportaj, de o subiectivitate atroce, așa cum stă bine unui blogger. Oricum, să zicem, se apropie de ceea ce mi-am propus, doar că rândurile de mai jos sunt un pic pe alt calapod :)

Și, ca să răspund întrebărilor pe care mi le-ați adresat înainte de a pleca, zic așa: Stejarii mănâncă fix ce mâncăm și noi :)) Căci una din întrebări era despre asta. Chiar nu am văzut diferențe între ce măncâncă ei și o masă normală de om normal, ca să îi zic așa. Sigur, meniul de la hotelul unde luau masa Stejarii era realizat în colaborare cu nutriționistul echipei. Dar era o mâncare… normală.

Legat de parte de ședință tehnică înainte de meci, lucrurile stau cam ca la un antrenament normal, doar că se pune accent pe 1. fazele de joc cu care echipa își propune să îi ”înțepe” pe adversari 2. fazele la care anumite compartimente ale echipei cam ”scârțâie”. Cu mențiunea că este extrem de important ca acest antrenament să se desfășoare pe terenul unde o să aibă loc partida oficială. Mai ales când, așa cum a fost în cazul deplasării din Madrid, terenul dădea cu virgulă…

Acestea fiind spuse, să purcedem la a vă raporta cum au fost cele trei zile de deplasare madriliană :D

Am plecat din București joi după masa. Împreună cu președintele Federației Române de Rugby, Hari Dumitraș și cu directorul de marketing, Lucian Lorin. Cum era chiar ziua lui nea Hari, ne-a cinstit cu niște beri în avion, ca să ne treacă de urât până la Madrid.

Madridul ne-a întâmpinat cu o seară plăcută. Chiar povesteam că ar fi beton să fie așa și în ziua meciului. Dă-i pace. Căci a plouat și vineri, și sâmbătă, și duminică. Cumva, ca un paradox, m-a plouat doar într-o zi de Madrid (și toate zilele cât am stat acolo au fost la fel) cam cât m-a plouat în două săptămâni de Anglia, când am fost la Cupa Mondială :))

Vineri eu cu Lucian am plecat înainte să ne plimbăm un pic prin Madrid, cu destinația decisivă să vedem stadionul pe care urma să se joace meciul de sămbâtă și unde îi așteptam pe Stejari la antrenament. Am găsit destul de greu stadionul, pentru că era într-un complex studențesc (spaniolii îi zic oraș; și chiar așa este…) și noi (mă rog, mai mult eu :D) ne-am încăpățânat să mergem pe jos, nu să luăm un taxi sau ceva. Până la urmă, pentru că – again – începuse o ploaie de aia mocănească, ne-am urcat într-un autobuz, care ne-a adus până aproape de stadion.

Când am intrat în complexul studențesc cu pricina și am văzut stadionul, am rămas cu gura căscată. Și am crezut, așa la prima mână, că nu am ajuns bine. Pentru că stadionul era format după cum urmează: niște gradene de beton, fără scaune și un teren agricol ce părea pe alocuri proaspăt însămânțat :)) Am verificat coordonatele, adresa. Ăsta era. Pfoai… Chiar o surpriză neplăcută să vedem că băieții noștri o să joace, practic, pe tarla.

Ca să ne mai treacă supărarea și pentru că tot mai erau vreo 2 ore până să ajungă Stejarii la antrenamentul oficial (bașca ploaia enervantă țârâind la mișto continuu), ne-am oprit la bodega de lângă stadion. O cârciumă de aia clasică, să îi zic așa. Cu scaune de plastic (roșii), cu geamurile pline de afișe și de anunțuri, știți stilul, una de aia de cartier.

Am cerut câte o bere. Omul din spatele tejghelei (urma să aflăm că este proprietarul) ne-a întrebat – pe stilul spaniol decisiv (adică nu ce fel de bere, firește, ei nu știu multe beri :D) – dacă o vrem mare sau mică. Am zis mare, desigur. Și de aici a început surpriza. Vă repet, eram într-o bombă de aia de cartier, toate aparențele ne sugerau asta.

Omul, după ce a auzit că vrem bere mare, s-a dus la frigider și a scos două halbe mari de la gheață. Adică așa cum se servește berea, după manual (desigur, la noi nu prea vedem de astea, indiferent de cât de pretențioasă se vrea crâșma în care intrăm). A turnat-o perfect, cu un guler de spumă brici și ne-a întins halbele. Am gustat-o: excelentă! Pentru mine, ca mare amator și iubitor și chiar connaiseur de bere, a fost o mare surpriză să pățesc așa ceva într-o bombă din Madrid. Mare surpriză!

Când au venit Stejarii la antrenament, reacția lor a fost una profi legată de teren. S-au uitat, l-au analizat, au dat din umeri pe sistem ”asta este” și s-au apucat de antrenament :)

Seara, la hotel, zappam canalele TV spaniole. Și știrile pe care le-am prins despre meci (puține, de altfel) aveau un numitor comun: se vorbea cu mare respect despre echipa României, considerată una din forțele rugbyului european. Mi-a prins bine, ca român, să aud așa ceva :)

Sâmbătă a fost ziua meciului. Înainte de plecare, băieții au repetat un pic niște scheme în curtea hotelului, până venea autocarul…

Eram chiar curios cam câtă lume o să vină, având în vedere că vremea era cum era. Ca norocul, cam o oră, un pic înainte de începutul meciului și câteva minute din prima repriză, ploaia s-a oprit și chiar a ieșit un pic de soare. Dar cam atât a ținut vremea bună, după care a reînceput enervanta ploaie.

Pe măsură ce se apropia ora de începere a meciului, am văzut că vine din ce în ce mai multă lume. Cu vreo 5 minute înainte de fluierul de început, am avut surpriza să văd cam 4.000 de oameni prezenți la meci. Așezați pe gradenele alea de beton, dar foarte mulți pe ”delușoarele” care mărgineau terenul și pe care le puteți vedea în fotografiile de mai jos. Mulți au venit în familie, cu copiii. O senzație chiar faină, de altfel :)

Intrarea celor sub 16 ani la meci a fost liberă. Ceilalți au plătit un bilet care costa 15 Euro. Și au fost, din calculele mele, cel puțin 2.000 de oameni care au plătit bilet. La un calcul așa, grosso modo, Federația Spaniolă de Rugby s-a ales cu vreo 30.000 de Euro din acest meci. Frumos, zic…

Mi-a plăcut mult că lumea prezentă la meci chiar cunoștea rugby. Poate părea ciudat că zic asta, dar oamenii chiar știau regulile și, mai important, spiritul jocului. Să vă dau un exemplu. La un moment dat, Vlaicu se pregătea să transforme. Și s-a făcut liniște, așa cum se întâmplă, din respect pentru adversar, la un meci de rugby. Un spectator spaniol se trezește huduind. La care toți cei din jurul său, spanioli și ei, l-au apostrofat și l-au făcut să tacă. Punct în plus pentru spectatorii madrileni :)

Meciul a fost unul urât. L-am câștigat, dar cu mari emoții. Am bătut cu 21-18. Dar cu un final – cum spun comentatorii – de infarct. Cu o minge pierdută în tușă de băieții noștri și cu spaniolii călare pe noi. Dar, până la urmă, am plecat cu o victorie din Madrid. Dar și cu gustul amar al două esee primite ca în curtea școlii (pe bune, sunt de manul, la rubrica ”așa nu”…).

Cel mai frumos moment al meciului a fost… după terminarea meciului :)) Când publicul a intrat pe teren. Așa ne-am dat seama cât de mulți români au venit să vadă naționala de rugby… Oamenii făceau poze cu jucătorii, le cereau autografe, îi întrebau ce mai este prin țară, niște momente foarte, foarte frumoase. Le era dor un pic de România :)

Cumva tot am făcut eu pe jurnalistul și, după cum puteți vedea, m-am ”angajat” cale de o poză la Dolce Sport, ca să pot face un scurt interviu cu căpitanul Spaniei. Ăăăă, cu afișul cu el :))

Spaniolii au dat și o mică recepție după meci. Unde io am profitat de ocazie să am niște amintiri cu Stelică Burcea și cu Florin Vlaicu, dar și cu musiu Cătălin Cârnu, jurnalist la Radio România Actualități, dreaqu de simpatic :D Asta în timp ce unii erau atenți la analiza video a meciului…

Pe partea de culoare locală, ca să zic așa, la întoarcere la hotel (aflat undeva în afara Madridului, un fel de Voluntari la noi :D), am luat un taxi. Șoferul nu prea știa destinația. Așa că, spre uimirea noastră de români pentru care internetul mobil nu mai are de multă vreme secrete :)), a scos o… carte de aia cu hărți să se uite pe unde trebuie să o ia. Am rămas cu gura căscată. După care nea Hari a scos mobilul, a setat adresa și i-a ținut telefonul taximetristului ca să știe pe unde să o ia. Ne-am distrat copios, mai ales că spaniolul era chiar surprins cât de tehnologizați suntem :))

La hotel, unii băieții analizau meciul, povesteau despre cum a fost, alții discutau despre cum e la echipele lor de club, alții despre următorul meci cu Rusia, unii vorbeau acasă cu cei dragi, alții doar stăteau la poză :D

Cam asta a fost, dragilor. O experiență plăcută alături de naționala de rugby a României. Pe care m-am străduit să v-o redau cât de bine am putut :)