La cererea publicului, dăm contur unui articol în care să semnalăm cele mai importante diferențe structurale dintre oină și baseball.

Chestiuni introductive despre oină și despre baseball

Oina este un joc care se dispută în două reprize. Jumătatea meciului este marcată de epuizarea numărului maxim de bătăi permise pentru o echipă, 11, precum şi de parcurgerea culoarelor de către toţi jucătorii la bătaie. Baseball-ul foloseşte termenul de inning pentru o repriză. Un meci se compune din 9 inninguri. Într-un inning fiecare echipă se află atât la bătaie cât şi la prindere. O echipă pierde bătaia atunci când trei dintre jucătorii săi au fost scoşi din joc.

Jucătorii la oină și la baseball

La oină echipele sunt formate din 11 jucători, dispuşi în formula 1-3-3-3-1, în timp ce la baseball intră pe teren 9 jucători. Echipa de oină are în compunere un fruntaş, trei mijlocaşi, trei mărginaşi pe culoarul de ducere, trei mărginaşi pe culoarul de întoarcere şi un fundaş. La baseball, distribuţia cuprinde un pitcher, un catcher, oamenii de la cele trei baze de pe diamant, un short-stop şi trei outfielderi.

Terenul

La oină terenul este dreptunghiular, având o lungime de aproximativ 68 de metri şi o lăţime de maxim 35 de metri. La baseball, terenul este mult mai mare, latura superioară ajungând şi la 120 de metri. Forma terenului de baseball este cea a unui dreptunghi, cu una din laturi curbată.

Echipament

Dacă la oină echipamentul este ceva mai simplu, neexistînd elemente speciale de protecţie, în schimb la baseball sunt necesare mănuşile, casca, pieptarul, alte elemente de protecţie pentru jucători şi oficiali. La oină, echipamentul se compune din tricou, şort, jambiere, ghete.

Cum se joacă

Punctele vin la oină din bătaie, o echipă marcând un punct sau două, în funcţie de lungimea loviturii. O minge căzută în zona de treisferturi aduce un punct suplimentar, în timp ce barul, minge în zona de fund sau dincolo de linia de fund, echivalează  cu două puncte. Tot un punct se acordă la oină și dacă mingea trece printre steagurile de colț de pe aceeași latură.  La baseball, pentru a înscrie un punct pe tabelă, un jucător trebuie să parcurgă în întregime cele patru baze de pe diamant.

La oină se mai punctează şi dacă echipa la prindere loveşte cu mingea, în orice parte a corpului excepţie făcând palmele, un jucător advers care se află pe unul dintre culoare. La baseball există și noțiunea regulamentară de ”furt de bază”, adică un jucător poate pleca înainte de lansarea mingii, asumându-și riscul ca pitcherul să schimbe direcția și să arunce la baza de unde a plecat, eliminându-l.

Terenul de oină este împărţit transversal în două culoare, de ducere şi de întoarcere. La oină există zona de bătaie, precum şi zona de fund a terenului. La baseball există aşa numitul “diamant”, un pătrat cu latura de 28 de metri, de unde jucătorii bat mingea şi pe unde trebuie să alerge pentru a marca. La baseball, mingea este lansată de pe o movilă situată exact în centrul diamantului.

La oină, jucătorul aflat la bătaie este servit de un coechipier sau poate să se servească el însuşi, prin aruncarea mingii urmatăde lovirea acesteia. La baseball, un jucător al echipei aflată în teren, pitcherul, aruncă mingea către baza-casă, unde adversarul aflat la bătaie trebuie să nimerească mingea cu bastonul.

Cât se joacă

Ambele jocuri sunt nelimitate în timp, însă durata de desfăşurare este radical diferită. La oină, durata medie a unui joc nu depăşete 45-50 de minute, ararerori partidele între echipe de valori apropiate depăşind o oră. În schimb, la baseball, un meci scurt este considerat cel care se încheie în două ore şi jumătate. Cea mai întâlnită perioadă de disputare a meciurilor este de aproximativ trei ore. În plus, la baseball, dacă diferenţa pe tabelă este prea mare, jocul se poate opri în conformitate cu “regula milei”, lucru care nu se întâlneşte la oină.

Arbitrii

De regulă, partidele de oină sunt arbitrate de doi oficiali, care se postează la fiecare din liniile de margine ale terenului, unul în zona de bătaie, celălalt în zona de fund. Evident că ei nu au poziţii statice, deplasarea lor făcându-se în funcţie de desfăşurarea fazelor de joc. La baseball sunt patru până la şase arbitri în teren, exceptând scorerul. Arbitrul principal stă la baza-casă, el fiind decidentul dacă o minge a fost aruncată corect de pitcher sau nu.

La fiecare din celelalte trei baze de pe diamant se află oficiali care decid dacă un jucător alergător este safe sau out. În funcţie de importanţa partidei, pe liniile drepte ale terenului pot fi plasaţi alţi doi oficiali care au misiunea de a judeca dacă mingea a fost trimisă în teren sau în afara acestuia, la bătaie. Nu discutăm și de baremuri, un profesionist din MLB putând ajunge la câștiguri de peste 300 000 de dolari anual. La oină, de multe ori arbitrajul este un serviciu prestat gratuit.

Mingea

La oină mingea trebuie să fie din piele moale, umplută cu nisip sau câlţi. Confecţionarea mingii trebuie să ţină cont de specificul jocului, care presupune atacarea adversarului cu mingea, precum şi lovirea acestuia în plin, prin tragere. Acest lucru nu ar fi posibil la baseball, unde mingea este confecţionată dintr-un material dur, pentru a rezista la o forţă de lovire superioară, cu bastonul. Mingea de baseball are şi cusături, element distinctiv neîntâlnit la mingea de oină.

Chestiuni de… final

La baseball americanii vin ca la spectacol, cu întreaga familie. La oină vin, aproape doar familiile jucătorilor. Mecanica de comparație între oină și baseball e clar în favoarea oinei, care este mult mai dinamică. Dacă ne uităm însă la conturile bancare, jucătorii de baseball au milioane de dolari, în timp ce jucătorii de oină merg la serviciu și joacă apoi de plăcere.

Micul ecran e invadat de meciuri de baseball, nu doar din SUA, în timp ce noi ne chinuim să găsim resurse să dăm un meci de oină la TV.

Poate mai sunt și alte diferențe, dar mă opresc aici că parcă mi-i oleacă de ciudă…