Mă veți acuza probabil, după această postare că sunt germanofil ori că articolul este prea lung. Îmi fac cumva mea culpa față de mine însumi care, în perioada comunistă, în clasele primare, am învățat (și crezut) falsitatea istoriei cu privire la Cel de-al Doilea Război Mondial. Știți voi, manualele alea în care ne învățau ce răi au fost nemții și ce buni sovieticii.

Însă, vă spun cu mâna pe inimă, chiar de atunci, deși eram foarte mic, îmi puneam unele întrebări. Străbunica mea îmi povestea la un moment dat că avusese încartiruiți în casă soldați germani care dădeau bucățele de ciocolată la copii (evident o raritate), își plăteau cazarea și erau exemple de curățenie și disciplină. Mă rog, divaghez de la subiect…

Ce vreau să vă povestesc se leagă de români născuți în România, dar care din punct de vedere sportiv s-au realizat în Germania. Apoi voi vorbi de încă doi români de etnie germană, care, veți vedea…

Jozef Posipal – singurul român campion mondial la fotbal

Principalul artizan este Jozef Posipal, un copil de la Lugoj, crescut într-o casă în care spiritul vechiului Chinezul sau al Ripensiei plutea peste tot. Născut în 1927, tânărul Jozef a aflat de la tatăl său ce înseamnă fotbalul şi ce mari sunt echipele timişorene. Nu se ştie precis dacă a şi jucat la Vulturii Lugoj, la juniori. Certitudinea este însă că în timpul războiului, tânărul provenit din familie germană, ajungea în patria sa de suflet.

În 1943, când a plecat spre Germania, activităţile sale sportive includeau înotul, atletismul sau handbalul, nicidecum sportul-rege. A ajuns întâmplător la Hamburger SV, deoarece antrenorul căuta un atacant, dar l-a zărit la un meci între tineri pe Posipal. Un an mai târziu, Sepp Herberger a intenţionat să îl selecţioneze în naţională, însă acest lucru a fost imposibil, deoarece Posipal avea doar cetăţenie română. Odată rezolvată această problemă, Posipal a reintrat în vizorul selecţionerilor, debutând la Berlin, într-un meci cu Turcia, în 1951. A jucat pe posturile de fundaş şi mijlocaş, fiind considerat la vremea sa unul dintre cei mai buni din lume.

În 1953 a făcut parte din selecţionata Europei, care a înfruntat Anglia la ea acasă, pe Wembley. În 1954, la Berna, în echipa germană, a câştigat Cupa Mondială după acea finală epică, 3-2 cu Ungaria. În grupe, maghiarii făcuseră instrucţie, 8-3, cu viitoarea campioană mondială. Fritz Walter şi Rahn sunt, din nefericire, nume mai cunoscute în România decât Posipal. Acel titlu a fost unul cu destule peripeţii pentru Posipal, care s-a accidentat înainte de sfertul de finală contra Iugoslaviei. Înlocuitorul său a jucat excelent, însă Sepp Herberger l-a vrut şi pe Posipal în semifinala cu Austria. Astfel, Posipal a fost reporfilat din mijlocaş centru în fundaş dreapta, achitându-se cu brio de sarcinile unui post mai puţin obişnuit, în meciuri cu o miză extremă, cum ar fi semifinala şi finala unui Campionat Mondial.

Posipal a cunoscut gloria la Hamburger SV, echipă al cărei tricou l-a îmbrăcat de 250 de ori şi pentru care a marcat 13 de goluri. Pentru naţionala vest-germană, Posipal a jucat în 32 de rânduri, marcând un singur gol.

Willi Schneider – singurul român campion mondial la skeleton

Mai deunăzi i-am telefonat lui Willi Schneider, antrenorul lotului național al Rusiei de skeleton, care tocmai se pregătea să plece la Mondiale. Ușor jenat de faptul că nu își mai găsește prea bine cuvintele în românește, tehnicianul mi-a mulțumit de apel și de urări. I-am spus că noi (românii) am avea nevoie de un model ca el și mi-aș dori să îl cunoaștem mai bine. Cu o modestie ieșită din comun, Schneider mi-a spus că nu  poate accepta rolul, fie el și simbolic, de care îi vorbisem. Dar cine e Willi Schneider?

Willi Schneider este născut în 1963, la Mediaş, la data de 13 martie. Fiind german la origine, a emigrat împreună cu familia, iar în noua sa patrie a putut să facă sport de performanţă. A cucerit Cupa Mondială de skeleton, în sezonul 1997-1998, dar marele său trofeu este titlul de campion mondial din 1998, la St. Morritz, în Elveţia.  Dacă nu știați, pista helvetă este naturală și printre cele mai tehnice și dificile din lume. Ea este construită manual, anual, motiv pentru care virajele și abordările sunt mereu altele.

Un an mai târziu, pe pista de la Altenberg, Willi Schneider mai cucerea o medalie mondială, de data aceasta de bronz.

Ca antrenor, în 2010 la Vancouver, Schneider a fost antrenorul Canadei și a luat aur cu elevul său, la Jocurile Olimpice. În 2014, la Soci, ca antrenor al Rusiei, și-a păstrat medalia olimpică din cel mai strălucitor metal, la masculin. În plus, este unul dintre cei mai apreciați constructori de skeleton din lume, bijuteriile confecționate de el ținând cont în amănunt de structura corporală a sportivului, ori de alte particularități.

Așa-i că nu știați de Willi Schneider?

Elek Schwartz – unul dintre românii apreciați de Occident

Foarte interesant este şi destinul fotbalistic al lui Alexandru Elek Schwartz,provenit tot dintr-o familie de sorginte germană. Acesta era fundaş la Kadima Timişoara, însă Ripensia a reprezentat poarta sa către Occident şi către fotbalul de înaltă performanţă. La turneul din primăvara anului 1932, primul de altfel întreprins de Ripensia peste hotare, el şi-a plătit din buzunar toate cheltuielile, fiind astfel inclus în lot. A jucat în mai multe partide, însă ţinta sa a fost să stabilească un mare număr de contacte în Hexagon.

Acest lucru s-a şi întâmplat de altfel, iar mai târziu Elek Schwartz se va transfera la FC Hyeres, de unde a şi fost propulsat pentru câteva meciuri în naţionala Franţei. Până la război a jucat la Hyeres, Cannes, Strasbourg sau Red Star Olympique, evoluţiile sale fiind apreciate de exigenţii jurnalişti francezi.

Apoi s-a dedicat antrenoratului, înregistrând o serie de performanţe foarte frumoase. A pregătit pe Cannes, Monaco, Le Havre. După ucenicia franceză, a schimbat aerul mergând în Germania, la Rot-Weiss Erfurt. Între 1957 şi 1964 a fost antrenorul echipei naţionale a Olandei, priceperea sa fiind un real ajutor mai târziu pentru performanţele lui Ştefan Covaci la Ajax Amsterdam. Elek Schwartz a fost foarte popular în Occident ca tehnician, însă a rămas un anonim la noi în ţară.

După experienţa batavă, a preluat celebra Benfica Lisabona, avându-l sub baghetă pe Eusebio. A ajuns în finala Cupei Campionilor Europeni cu echipa lusitană, pierzând în 1965 cu 1-0 în faţa Interului din Milano, dirijată de betonul lui Helenio Herrera.

Alte echipe pregătite de Elek Schwartz au fost Sparta Rotterdam, Eintracht Frankfurt, FC Porto, TSV 1860 Munchen sau Racing Club Strasbourg. A murit în anul 2000, la frumoasa vârstă de 92 de ani.

Așa-i că a jucat o carte mare pe care nu știu câți din noi o alegeam?

Mișa Klein – neamțul sufletelor noastre

Recunosc că și pe lângă mine a trecut data de 2 februarie, cea în care, acum deja 23 de ani, Michael Klein trecea în neființă. Nu îl voi uita pe neamț, în vestiarul naționalei României, cum strângea din dinți cu glezna ciocănită de doctor, după o entorsă. Sacrificiul său era un exemplu. Probabil că această educație l-a făcut să forțeze apoi, în sala de antrenament a lui Bayer Uerdingen. Nu concepea să nu țină pasul cu cei mai tineri, iar inima lui uriașă a cedat..

Cam asta am avut să spun, foarte pe scurt, despre bucățelele mele de Germania. Puzzle-ul este însă mult mai mare și dacă v-a plăcut, va continua.