Dragă Mickey Mouse,

Prima amintire pe care o am despre tine e când dansai și fluierai pe un vapor dintr-un televizor alb-negru. Să fi avut patru ani pe vremea aceea? Nu mai știu exact. Îmi amintesc doar de covorul colorat dintr-un loc pe care îl numeam pe atunci „acasă”. Și de tine.

Erai oricum muuult mai bătrân când aveam eu patru ani, dar nu știu cum se face că și acum, la aproape nouă decenii de existență, ai rămas la fel. Ei, nu chiar la fel, știu. Așa se întâmplă când îți mor părinții adevărați și te desenează generații întregi de părinți adoptivi. Ți se schimbă grafica, nu te mai ating creioanele, nu mai exiști în aceleași povești pe care le știai în copilărie, nu te mai reprezintă aceleași voci, aceleași linii. Dar, în esență, ești tot tu. Copiii înțeleg aceste lucruri foarte bine.

Mickey Mouse, pentru că suntem prieteni buni, trebuie să îți spun ceva important: mi-e teamă. Lumea mea a luat-o razna, mă jur! Sper că ești în siguranță acolo, împreună cu Minnie și Donald și Daisy și Goof’ și restul, căci la noi se întâmplă tot mai des crime, nenorociri, incendii și războaie. Oamenii se bat între ei din tot felul de motive stupide și nu mai știu să se iubească, nu mai au vreme să se uite la desene animate. Iartă-mă dacă te-am întristat cu această veste, chiar acum, de ziua ta, dar nu știam cui să îi zic. Adulții, vezi tu, nu înțeleg.

Dragă Mickey, încă o curiozitate și te las să citești și alte scrisori că ştiu că ți s-a scris mult: e grea bătrânețea? Doare să ai ani mulți în spate, să ți se perinde pe retină istorii şi generații, să vezi cum oamenii decad şi renasc la nesfârşit? Mi-ar plăcea tare mult să ştiu.

În fine, aș mai avea atâtea să îți spun, dar mi-e foarte greu acum să mă exprim. Aşa că am să mă rezum la un banal „La mulți ani!”. Ştiu că n-ai să te superi şi că ai să te amuzi de stângăcia mea.

Mulțumesc că m-ai citit si că exişti, dragă Mickey! Te iubesc! Te iubim!

PS Pentru filme de animație, poate dați un ochi pe din această perioadă :)