Am câteva subiecte care mă inflamează. Da, ştiu, sunt un tăntălău. Care ar trebui să mă ocup de chestiuni mai serioase decât să mă aprind degeaba pe chestiuni pe care, orium, nu io le decid. Dar nu o să renunţ niciodată la a spune ce am de spus, chiar dacă uneori o dau de gard şi chiar dacă uneori, cum spuneam, aş putea face altceva cu nervii mei.

Unul din aceste subiecte este TVR. O instituţie de o găunoşenie splendidă prin exemplul de perfect românism care nu trebuie să existe. O instituţie care, într-o logică de ţară sănătoasă, nu ar trebui să existe aşa cum există ea acum. Să fim clar înţeleşi: eu contest modul în care TVR funcţionează acum, nu existenţa în sine a unei televiziuni publice, pe care o consider fundamentală pentru o presă normală într-o ţară cât de cât normală. Dar la ce face şi la cum este TVR acuma numai de normalitate nu putem vorbi.

Totul este defect la cum funcţionează TVR acum. Începând de la organizare, de la modul în care ne suge banii, de la management, de la calitatea tehnică şi editorială, de la umflăciunea schemei de personal, de la toate acestea şi încă multe altele până la dezgustul pe care toţi cei care intră într-un fel sau altul în mod direct cu TVR îl simt faţă de retrogradismul (permiteţi-mi acest barbarism) de care această instituţie dă dovadă. S-ar putea scrie o carte despre asta. Dar cine să îşi piardă timpul să documenteze evidenţa? Ar fi un truism desăvârşit.

Vorbim de ani de zile despre mizeria aia de taxă pe care trebuie să o plătim ca să existe această hidoşenie. Şi vorbim în termeni funciar greşiţi, din punctul meu de vedere. Pentru că vorbim doar despre obligativitatea (sau nu) ca noi să plătim această taxă. Care temă de discuţie este imbecilă din start. Căci a mă obliga să plătesc pentru ceva ce nu vreau, nu consum, nu îmi place, ba pe care chiar o contest şi care îmi repugnă este categoric o imbecilitate.

Discuţia, atâta cât mă duce capul meu creţ de blogger vai mama lui, trebuie dusă pe exact ce zice şi Petreanu. Adică să vorbim despre un sistem în care noi să putem alege pentru cine şi pentru ce departament din această hidoşenie instituţională numită TVR să plătim această taxă. Pentru că, din fericire, există oameni şi isprăvi în TVR pentru care aş plăti cu mare drag taxa. Ba chiar mai mult. Doar că aceste părţi bune sunt aruncate în devălmăşie în malaxorul mizer care se numeşte în termeni de o pompoşenie înfiorătoare „sistemul de funcţionare a televiziunii publice”, aşa că, pus în faţa alegeri între a plăti pentru tot ce înseamnă TVR şi a nu plăti deloc, aleg fără să clipesc varianta a doua.

Hai să v-o spun mai de la peluză, de unde îmi place mereu să mă situez: să zicem că părţile bune din TVR sunt ca o bere rece, proaspătă, bună într-o zi toridă de vară. Care îţi place, pe care o vrei, de care ştii că o să te bucuri. Iar părţile rele din această instituţie, căcălău de părţi rele, dacă îmi permiteţi expresia şi ştiu că o faceţi, sunt ca o flegmă scuipată în berea asta. No, mai beţi-o voi dacă aveţi chef, eu mă ridic şi plec scârbit de la masa asta.

Sigur că sistemul ăsta cu a alege pentru cine plăteşti presupune o mega-complicăciune logistică, legislativă şi alte alea. Şi, la cum fucnţionează tot ce ţine de bani care intră în bugetul de stat (termen generic), probabil că este imposibil de implementat. Dar nu putem să acceptăm ca oile varianta lui „nu se poate” şi să bem cu noduri berea aia numită taxa păcii cu flegma TVRistă de rigoare inclusă precum TVA. Sau, mă rog, eu nu accept aşa ceva.

Există o mare greşeală în toată discuţia asta despre taxă and shit. Aceea că multă lume bagă în aceeaşi oală TVR cu Radio România (termen generic, tehnic este SRR). Vă invit să ascultaţi posturile de radio care fac parte din SRR. Măcar câteva zile fiecare în parte. Aşa cum a făcut şi eu. Şi apoi să comparaţi ce se întâmplă la postul public de radio cu ce se întâmplă la postul public de televiziune. Şi, dacă vreţi şi mai multe argumente, comparaţi bugetele celor două căprării. Şi audienţele. Şi misiunea publică şi socială pe care o au, dar nu aia teoretică, ci cea aplicată, dacă vreţi. Şi apoi mai povestim.