14 iunie 2010, pe la ora 16.46
– Ah, ce aş vrea să vin cu voi la munte… Dar ştii cum e, jobul, multă treabă, am atâtea pe cap, nu am cum… Poate la anul.

8 aprilie 2011, pe la ora 12.33
– Ah, ce aş vrea să vin cu voi la munte… Dar ştii cum e, jobul, multă treabă, am atâtea pe cap, nu am cum… Poate la anul.

24 septembrie 2012, ora 10.55
– Ah, ce aş vrea să vin cu voi la munte… Dar ştii cum e, jobul, multă treabă, am atâtea pe cap, nu am cum… Poate la anul.

11 februarie 2013, ora 21.12
– Ah, ce aş vrea să vin cu voi la munte… Dar ştii cum e, jobul, multă treabă, am atâtea pe cap, nu am cum… Poate la anul.

Rânduri fictive, desigur. Căci aşa ceva nu există, nu-i aşa? Nu aveţi cum să vă recunoaşteţi nici unul în cele scrise mai sus pentru că, fireşte, voi nu faceţi de astea. De aceea este fictiv tot ce am spus mai sus, absolut, indubitabil, îhî, sigur, of course my horse.

Nici eu nu mă recunosc în rândurile astea. Eu, cel de astăzi, mai bine spus. Căci eu, cel care am fost vreme de câţiva ani buni, cu ceva ani în urmă, mă recunosc perfect în neputinţa de a-mi dovedi mie însumi că viaţa este acea aglomerarea de vrute şi nevrute, în care a zice „stai! stop joc!” este, de imens de multe ori, sinonim cu a te uita direct în oglinda aceea teribilă pe care o denumim „ce fac eu cu viaţa mea”, în care oglindă niciodată nu ne place ce vedem, niciodată.

Dar nu despre a ne plăcea sau nu ce vedem este vorba, ci despre a ne găsi curajul, determinarea, nesăbuinţa (spuneţi-i voi cum vreţi) de a vrea şi de a putea să ne uităm în acea oglindă şi de a încerca să înţelegem că avem doar o singură viaţă. Una singură. Atât. Hai, număraţi până la 10. Haideţi, începeţi. Unu… Gata, stop. Atât aveţi. O viaţa.

Diferenţa dintre a vrea să poţi şi a putea să vrei nu este una foarte mare. De fap, nu există nici o diferenţă. Ci doar o succesiune logică. Pe care o poate face oricine. Şi care începe cu „stai! stop joc!”. Da, oricine poate face asta. Dar numai dacă se opreşte pentru a schimba ritmul, direcţia şi „bagajul” pe care îl duce. Indiferent de drumul pe care vei alege să mergi din acel moment, să nu îţi pese spre ce te îndrepţi. O să afli pe parcurs. Şi o să îţi placă mult. Chiar dacă, poate, nu vei ajunge niciodată acolo :)

Mda, acum văd că m-am întins cam mult cu aceste – cum să le spun eu… – firave deschideri de uşă către nişte mici cotloane ale coraconului meu :) Dar aşa am simţit să scriu, aşa am scris. Căci fix aşa funcţionez eu. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră :)

Eu am vrut, de fapt, să vă fac în ciudă. Da, să vă fac în ciudă că astăzi pornesc spre Făgăraş, unde voi sta până duminică, în prea-frumoasa tabără foto organizată de Foto Union (power to the Şuţu!). Nu am putut să îmi refuz această plăcere, nu am putut şi gata! Bine, nu că m-aş fi luptat interior cu mine gen Termopile, staţi liniştiţi :)) Deşi, ştiu, simt, epifanez că o să mă coste cumplit aceste zile de luat la pilă feng shuiul, căci o să mă aştepte vreo 56 de tone de muncă la întoarcere. Dar merită, jur că merită! O să vedeţi voi ce poze o să vă trimit de acolo şi cu ce rapoarte de la faţa locului o să vă lovesc :D

Iar ca să vă fac şi mai tare în ciudă (să avem pardon, dar am cu ce :D), ia uitaţi ce gaşcă faină suntem cei care o să atacăm Ţinutul Făgăraşului: Dan Byron, Iulia Pop, Cristian China Birta, doamna mea :), Cosmin Tudoran, Andra Nicula, Georgiana Lungu, Oana Baba, Alex Damian, Mugur Pop, Alissum, Ariel Constantinof, Corina Nițescu, Cristina Georgescu și Cristian Șuțu.

TFB8 este un eveniment organizat de Foto Union și Calbor Country Club, cu sprijinul Silva, Toyota, Dacia Plant și De altădată.