După 23 de ani…

Am scris textul de mai jos ieri pe la prânz. Înainte de concertul fabulos pe care l-am văzut aseară. O să revin să vă spun mai multe despre cum a fost. Acum vă spun doar că s-a întâmplat exact ce am spus spre finalul ultimului paragraf…

——————-

1990, mai pe vară, aşa, aveam 14 ani şi jumătate. Un amic mi-a dat o casetă (de aia veche, unii habar nu aveţi ce sunt alea…), cu o copertă cu ceva coşuri de alea mari de uzină sau ceva. „Ce e asta, măh?„, îl întreb eu pe amicul cu pricina. „Pink Floyd”, îmi zice el, „ascultă muzică adevărată, ţărane„.

Auzisem de Pink Floyd, dar – oh, doamne, acum îmi dau seama cum sună asta în 2013… – la 14 ani eram rebel şi mi se părea prea… mainstream ca să ascult aşa ceva, eu eram atunci pe metale şi pe trupe noi, necunoscute, din undergroud, de astea. Dar pentru că aveam încredere în gusturile amicului cu pricina am zis hai să ascult, că doar nu mă costă nimic.

Aşa că am băgat caseta în – ehe, ce amintiri… – casetofonul meu Electronica Bucureşti, am derulat-o (dap, era cu derulat pe vremuri) ca să o ascult de la început şi am apăsat tasta de play.

Am zâmbit arogant când am auzit prima piesă. Auzi tu, Pigs on the Wings, o chestie cam bleagă, nu mi-a spus mare lucru. Dar apoi a început Dogs. Şi nu am mai zâmbit. Ba chiar am început să simt ceva prin stomac. Iar când Gilmour a declanşat splendida solistică de pe piesă, am simţit o măciucă fix în creştetul conexiunilor mele neuronale si coraconistice şi am ascultat înmărmurit tot albumul.

Era Animals (1977). Chiar şi când scriu rândurile aceastea îmi aduc aminte cu imensă plăcere de acele momente. Şi chiar când scriu rândurile aceastea, Animals rămâne albumul meu preferat de la Pink Floyd.

În aceeaşi seară m-am dus la amicul cu pricina şi i-am cerut tot ce are cu Pink Floyd. El a zâmbit doar şi mi-a arătat o pungă cu mai multe casete. Mă aştepta. Ştia că am să vin.

În acea noapte, m-am lăsat lovit dur de magia Pink Floyd. Au urmat, în ordine: The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here, Meddle.

Eram năucit. Eram terminat. Cine sunt zeii ăştia care cântă aşa ceva? Cum de poate cineva să facă asemenea muzică fabuloasă? Cum am putut trăi până atunci fără să îi ascult?

Aş putea spune, în apărarea mea, că aveam doar 14 ani şi un pic. Dar nu o să zic nimic. Căci prefer să mă consideraţi un năuc sentimental decât să dau vina pe tinereţile mele pentru că m-am lăsat lovit dur şi irecuperabil de magistralii lichidatori roz.

De The Wall m-am lovit câteva zile mai tzârziu. Nu a fost nici o surpriză pentru mine. Eram pregătit deja. Ştiam că o să mi se pară genial. De atunci, din 1990, cred că l-am ascultat de încă vreo 90 de ori. Şi de fiecare dată dau din cap, a clătinare respectuoasă, şi îmi spun în barbă „sunteţi fenomenali, măh, fenomenali„.

În seara asta mă duc să mă întâlnesc cu Roger Waters. Nu va fi nici un fel de întâlnire între vechi prieteni şi alte de astea lacrimogene. Va fi o întâlnire între un o care imediat face 40 de ani şi care se va abţine cu greu să nu lăcrimeze când îl va vedea în faţa lui pe unul din fenomenalii care l-au lăsat năucit pe copilul de acum 23 de ani.

9 comentarii la “După 23 de ani…

  1. Lucian Răspunde

    Acum 2 luni, la o bere in Dianei 4, un australian (cu care am fost co-trainer intr-o chestie in Timisoara, in iulie) ma intreaba daca eu (generatia mea?) a/m fost fan Beatles cind eram mici. M-am gindit un pic si am zis: neah, not really, maybe the girlz – eu am avut bafta sa aud Pink Floyd inainte de Beatles :)
    Recitam, deci, din Waters, la 14 ani (am corectat pe Facebook, unde scrisesem, initial 12 ani!), iar in armata imi faceam timing-ul garzilor de iarna cu Dark Side of the Moon, Wish You Were Here si Animals – pe care mi le cintam mie insumi :) Nununuu, n-am voce, dar am urechea muzicala – mi le puteam ‘reproduce’ aproape la secunda :) Pentru The Wall ne-am agitat si l-am obtinut ‘repede’, la mai putin de un an dupa lansare…
    Multumesc, Dan Gliga, wherever you are (ma rog, Washington area, undeva)!
    Unul dintre prietenii de atunci spera sa-i poata cinta Pink Floyd la nunta. ‘Poate la nunta de aur’, ziceam eu, ‘tu nu te uiti in jur?’. S-a insurat in Romania comunista fara Waters, dar cu Pink Floyd la magnetofon; acum e in Canada, i-am reamintit de chestia asta cu cintat Pink Floyd la nunta acum 2 ani (inainte de concertul de la Londra) si a crezut ca fac misto de el, uitase…
    Pink Floyd e de vina ca n-am devenit barbat mai repede – mi-a prelungit adolescenta :) Si m-am tot intrebat daca Waters nu putea deveni un Ginsberg sau un Whitman daca nu era textier de trupa rock (?) si punea mina sa-si publice textele pe hirtie, ‘ca oamenii’…

  2. dojo Răspunde

    Cel mai trist este ca muzica anilor respectivi nu se va mai repeta. Mai exista cate o mica exceptie, dar in general ceea ce am ascultat noi ‘in tinerete’ va ramane sa ridice valoric decadele in cauza, muzica de acum fiind cel putin .. comica.

    Chiar si mai trist este ca oamenii acestia, care ne-au invatat ca o piesa inseamna si ceva mai mult decat silicoane si ‘shake your booty’, nu raman tineri. In fiecare an muzica pierde macar cativa ARTISTI si in urma lor nu prea vine nimic. Asa ca sa tinem cu dintii de inregistrarile noastre, sa ne consolidam colectiile de muzica, pentru ca si copiii nostri sa aiba o alternativa, chiar daca toata lumea ii va privi ca pe niste ciudati, ca asculta muzica ‘din asta’. Am trecut si noi prin asta, am supravietuit ;)

    • Razvan Ianculescu Răspunde

      Sunt cateva trupe care au venit acum cu un stil retro foarte interesant. Cel mai la indemana exemplu este Daft Punk. Intregul album din 2013 este construit pe scheletul muzicii anilor `80 si suna fabulos.

      Pink Floyd…o legenda. Imi pare rau ca nu am ajuns, am citit numai de foarte bine despre concert, iar muzica lor este intr-adevar ceva special. Mie mi-a dat tata sa ascult Pink Floyd si desi nu eram fan al genului, mi-a placut si-mi place si acum, asa rar cum ascult.

  3. Lucian Răspunde

    Dojo, muzica evolueaza – desi tot ritmul de baza al bosanovei sustine absolut toata muzica rock si pop din ultimele zeci de ani :) Or daca sectiunea ritmica e aceeasi, o involutie (fie si temporara) e la degetul mic…

  4. Mihai Răspunde

    Exact ca in ultimul paragraf, dar eu nu m-am abtinut :)

    • Cristian China Birta Răspunde

      Lasa ca vezi tu cand o sa scriu despre concert cu imi stergeam discret cate o lacrima, doua, trei in anumite momente :)

  5. spanac Răspunde

    mi-am adus aminte si eu cum de-am dat acum 11 ani de kataklysm. ca m-a pus un prieten sa iau caseta.
    si tot asa, i-am dat play. si m-a speriat prima parte. a doua mi-a placut…
    cand am inceput eu sa ascult rock… ce vremuri, prin 94 sa fi fost. am inceput cu mucky pup…

  6. Şerban Stănescu Răspunde

    Mda…
    Am făcut cunoştinţă cu Pink Floyd, în 1995. Eram prin anil I în liceu.
    Am început cu Wish You Were Here, apoi am luat din urmă…
    Relics, More, Umma-Gumma, The Piper at the Gates Of Down, Meddle…
    Când mi-am luat în 1978 „Animals” eram în al 9-lea cer. Şi azi sunt extrem de puţini cei care au albumul!
    The Wall, a fost însă ceva aparte. La 5 luni de la apariţie, îl ascultam ore în şir. Am răbdat ceva să-l iau…
    Am ajuns să ştiu pasaje întregi pe de rost…
    Da. Fain. Rămâne trupa mea preferată, alături de Queen.
    De vreme ce după 45 de ani încă mai ascultă lumea, cred că pot zice „asta înseamnă muzică!”
    La noi, avem doar Holograf, care are 35 de ani…
    Phoenix s-a cam dus, Sfinx a murit de mult, odată cu plecarea lui Dan Aldea în Germania…
    În rest… Tinere speranţe.

    • Şerban Stănescu Răspunde

      PS: în 1975 i-am cunoscut. Tocmai ce apăruse „Wish You Were Here”. M-am încurcat! :o

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: