Derek Sherinian la clape, Mike Portnoy la tobe, Billy Sheehan la bas şi Tony MacAlpine la chitară. Acesta este The Progressive Rock Dream, muzicienii care au urcat pe scena de la Chaos Venue.

Ce am primit a fost o lecţie de muzică aşa cum rar mai poţi găsi în ziua de azi. Virtuozitatea fiecăruia dintre cei enumeraţi mai sus este imposibil de negat, iar adunaţi cei patru alcătuiesc una dintre cele mai perfecte maşini de sunet pe care mi-a fost dat să o ascult la Bucureşti. Trecând prin pasaje clasice, amalgamând stiluri şi curente muzicale cu uşurinţa cu care pui nisipul într-o găletuşă, Derek, Mike, Tony şi Billy au măturat istoria. Şi pentru că au făcut asta, ea a început să strălucească, căpătând alte valenţe şi unghiuri la fiecare piesă cântată.

Sala a fost plină, dar plină la modul absolut şi asta m-a frapat. De altfel încă de când am ajuns la intrare şi am văzut coada întinsă pe toată strada mi-am spus că se umple în Chaos. O surpriză plăcută, pentru că ar fi fost păcat să fie altfel, discutând aici de patru legende care au urcat pe aceeaşi scenă. La final am avut parte şi de prima piesă cu voce, pe post de bis, la care Sheehan s-a descurcat admirabil în ciuda micilor probleme tehnice pe care le-a avut.

Despre organizare trebuie să vorbesc de bine. Minus absenţa garderobei, dar aceasta nu e problema lor, e a clubului şi sper să fie remediată. E păcat să vii la un concert şi să stai cu hainele pe mână, fără să te poţi mişca foarte mult. Coada de la intrare a fost rezolvată şi ea rapid, firma de securitate permiţând accesul, pe rând, a 20-30 de persoane, pentru a fluidiza intrarea. Şi a fost decizia corectă, pentru că s-a intrat decent şi fără să stai la coadă mai mult de 3-5 minute.

Pe scurt, o seară care ar merita repetată şi pentru cei care nu au fost acolo.

Pentru o cronică mai pe larg, puteţi apela la cea pe care am scris-o pentru Rockstage.