ORGANIZAREA
Piaţa Constituţiei nu este, în primul rând, un loc pe care să-l consider mulţumitor pentru concerte. Desigur, este aleasă pentru că e mare şi costă mai puţin decât închirierea unei locaţii decente. Însă e departe de a asigura atmosfera necesară unui concert, mai ales când acesta este unul serios.
Altfel, nu pot spune că ar fi existat mari probleme. Cozile la jetoane au fost la locul lor, cozile la produse, de asemenea. Incidente nu au fost, ar fi fost culmea.
Am observat apetenţa românilor pentru hot-dog. Unul din ei, la câteva persoane în faţa mea, şi-a luat trei. I-a mâncat pe toţi trei singur, câţiva metri mai încolo. Foame şi muzică, în loc de foame de muzică. Dacă mă întrebaţi pe mine aş interzice acest produs la unele concerte, iar pe ăia care-l cer la un act artistic de genul acesta i-aş lăsa să se uite de după gard. De după gardul de la intrare.
Nu ştiu foarte bine la ce să mă aştept pe viitor, dar cunoscând din ce naţie fac parte, probabil că la următorul concert Lara Fabian, de exemplu, vom avea mititei. Sau, de ce nu, vom servi şaorma la Tudor Gheorghe. Cu de toate. Nu râdeţi, că vorbesc serios. Ăsta ne este nivelul.
Iar despre public…partea care s-a bucurat cel mai tare a fost cea din spate, considerată sectorul „în picioare”. Acolo s-a dansat, s-a cântat, s-a sărutat partenerul, s-au ţinut oamenii de mână, s-au uitat cuplurile în ochii celuilalt. În faţă, nimeriţii la concert stăteau scrobiţi pe scaunele lor de plastic pe care cheltuiseră sume snoabe, ridicând telefoanele în aer pentru a avea ce pune pe Facebook. Muzică, mânca-ţi-aş, Cohen, am fost acolo! Am ales să stau în spate. Altfel aş fi ratat un concert care a avut suflet, nu cameră cu megapixeli.
LEONARD COHEN
Omul acesta este complet. Iar pentru a merge la concertul lui trebuie să dispui de câteva lecturi din rândurile sale şi apoi de dispoziţia necesară pentru a-l asculta. Căci Leonard Cohen nu este un „hai, frate, că e concert” şi nici un „iubita, mergem la Coăn ăla, că vine şi Marcel cu nevastă-sa, să ne vadă şi pe noi acolo”. Leonard Cohen este o expoziţie de sentimente care ajunge la cei care au aşa ceva şi la cei pentru care lumea nu s-a transformat într-o hazna mizeră prin care scormonesc după bani. La Cohen trebuie să mergi deschis, să oferi înainte de a primi. Iar Leonard Cohen este unul dintre ultimii domni, un om care a oferit publicului peste 3 ore de muzică motivând acest lucru extrem de simplu, prin câteva cuvinte care au îngheţat atmosfera: „nu ştiu când vom mai trece peste asta împreună, aşa că astă-seară vă vom oferi tot ceea ce avem”. Ar mai fi ceva de spus? Probabil că nu. La final el le-a amintit oamenilor că binecuvântările pot veni şi în singurătate, o antiteză extrem de dureroasă cu actualitatea în care aproape că nu ştim ce să mai facem pentru a ne da vieţile pe mâna tonelor de like-uri şi a sutelor de RT-uri. Câteva cuvinte şi despre trupa din spatele său, absolut fenomenală, cu instrumentişti fantastici. Profesionişti veritabili, care-şi fac treaba la un nivel la care nu va ajunge vreodată nimeni în România şi care-şi merită pe deplin sumele investite în bilete. Iar muzica sa, despre asta sunt sigur, va exista mult după ce Cohen nu va mai fi, mult după ce tonele de starlete şi starleţi vor ajunge la coşul de gunoi al istoriei muzicale, acolo unde le-ar fi fost de multă vreme locul dacă am fi fost mai atenţi cu ceea ce permitem să fie considerată „valoare”.
Cam aşa. Îl aştept pe următorul. Trebuie să fie. Şi am să stau tot în spate, departe de lumea dezlănţuită.
PS – Pentru eventuale completări la ceea ce am scris mai sus, puteţi accesa şi cronica de pe Rockstage.