Încep prin a vă spune recomandarea mea: da, categoric v-o recomand spre citire. Mai jos vă spun de ce.

David Gilmour – Clubul de film nu este o capodoperă scriitoricească, să fim bine înţeleşi. Autorul nu scrie precum Dostoievski, nu creează lumi splendide precum Naum, nu are respiraţia de povestitor a lui Dumas. Dar Gilmour are un lucru fundamental, care te face să sorbi paginile cărţii nu doar cu ochii, nu doar cu creierul, nu doar cu sufletul, ci şi cu stomacul. Da, cu stomacul, pentru că exact acolo te lovesc unele rânduri din acea cartea. Iar acel ceva fundamental pe care îl are Gilmour este, după mine, sinceritatea curativă cu care scrie.

Îmi pare că această carte este un fel de spovedenie publică. Dar nu pentru ca autorul să îşi primească iertarea (nu are de la cine să o primească, nu are cine să o dea) sau doar pentru a se băga în seamă dând din casă (aşa cum multe cărţi devin penibile de la un punct). Gilmour se spovedeşte pentru că el nu ştie dacă ceea ce a făcut este bine sau nu, el nu ştie daca prin ceea ce a făcut i-a făcut un bine fiului său sau nu, el nu ştie dacă decizia de a-l scoate pe Jesse din sistemul public de învăţământ şi de a-l învăţa despre viaţă prin intermediul filmelor este una de intelectual fan al turnului de fildeş sau de părinte care vrea să fie cool în faţa fiului. Iar această nesiguranţă a autorului, în contextul unei sincerităţi demnă de respect, face din paginile cărţii tot atâtea cârlige cu care te ţine legat până la final.