ARMIES OF ENLIL

Una dintre trupele care au câștigat locul pe scenă prin concursul OST Junior. Au evoluat la fel ca și acolo, adică binișor, dar au de crescut. Mi s-au părut timorați, desigur, e greu ca așa ceva să înceapă cu tine, în plus nici lipsa de răcoare nu le-a făcut foarte mult bine.

PSYCHOGOD

Neașteptat de în forță, ținând cont de nenorocirea de afară. Un recital bun, energic și cred că merită urmăriți pe viitor. Chiar am să încerc să-i revăd ulterior, de data asta sper că într-un concert ceva mai extins.

WHITE WALLS

Deși legiunea lor de fani tot încearcă să mă convingă că sunt cea mai bună neaoșă care a trecut pe la acest OST Fest, părerea mea este exact inversă. Nu știu foarte bine ce vor să cânte și când au chef să imite nu au forța să o facă așa cum trebuie. O lălăială fără cap, fără coadă și, ceea ce este mai grav, fără cuprins. Cât despre cei mai buni, să ne amintim numai că pe scena mică au cântat Gothic, adică ăia care se duc la Wacken…

EXODUS

Lipsa lui Gary Holt, cărat prin lume alături de Slayer, a contat enorm, iar Rick Hunolt n-a făcut față. Nu a fost deloc rău, dar metalul Exodus-ului nu mai are, din punctul meu de vedere, forța să miște ceva. Desigur, circoteca din mijlocul Golden ar putea să spună altceva, dar mulțimea care a stat liniștită, așteptând să treacă, a decis lucrurile. Ce repede trec anii!

OVERKILL

Bobby Blitz Ellsworth este singurul lucru care mi-a spus ceva când vine vorba de Overkill. Și-a păstrat cumva vocea din tinerețe și e un fel de marcă a trupei, deși ce scoate pe gât e la fel de agasant ca și reușitele vocale ale lui Cristi Minculescu. Timpul a trecut peste formație și nu a trecut deloc plăcut. Asta este, o altă legendă care și-a găsit finalul pe scenă.

DIMMU BORGIR

Brici. Absolut brici. Au venit, au urcat pe scenă și au dat tot ce au putut pentru a-și trece seara în cont. Și au reușit, pentru că Dimmu Borgir îi consider a fi cel mai bun recital al primei zile de festival. Energie, forță, imagine, tot ce trebuie. Plus fani care au știut să le smulgă prestația respectivă. Da nene, așa se face, și aștept să se întoarcă pe-aici, pentru că merită.

MOTLEY CRUE

Rock pe perfuzii. Pe foarte multe perfuzii. Și un recital confundat cu circul lui Tommy Lee, ăla cu rollercoaster-ul și tobele. Nimic de spus, piese interpretate jalnic, probleme de sunet, Mick Mars aproape viu, Vince Neil departe de ceea ce a fost cândva. E bine că i-am văzut, totuși, că în curând sper să facă pasul decisiv și să renunțe la a se mai face de râs.