BogDan la taste.
Arenele Romane. Slayer. 4 iunie. De data asta singuri. Nu înainte de Metallica, nu după Anthrax şi Megadeth.
Primii au fost Avatar. Recital bun, energic, exact ce trebuia să trezească lumea. Unele pasaje păreau rupte din Sepultura aia care rula fin, adică 88-89, aşa că m-am bucurat tare mult să-i ascult. Trupă, nene.
Au urmat H8. Şi nimeni nu a mai înţeles nimic. Este, probabil, cea mai neinspirată alegere de care a beneficiat o formaţie. Nu ştiu ce-au vrut să arate, dar tare puţină lume înţelegea ceva. Stilul lor nu se potrivea deloc cu Slayer şi aş fi fost fericit dacă ei ar fi deschis şi Avatar ar fi fost înainte de Kerry King şi compania. Altfel, în timpul concertului curgeau sms-urile de la colegii de presă. Redau unul din ele, care seamănă izbitor cu celelalte: „Tu înţelegi ce p*** mea e asta?”. Nu. N-aveam cum. Am răsuflat uşuraţi când au plecat. Ba cred că berea de după a fost chiar în cinstea plecării lor…
Şi vin Slayer. Şi nu se prezintă ei foarte bine, că începe demenţa. Dave Lombardo face tot posibilul să scoată tobele din şuruburi. Tom Araya predică Apocalipsa. Kerry King e încă acel individ de care e bine să te fereşti, mai ales când zâmbeşte, pentru că nu pare a-i fi caracteristic. Gary Holt se achită cu succes de misiunea pe care o are, deşi nu-mi place deloc să spun asta, pentru că Exodus este şi va rămâne o formaţie mediocră. Nu se fac prezentări. Nu se discută cu publicul. Nu se încearcă artificii inutile. Metal, de la cap la coadă, agresiv, rapid, „satanic”, aşa cum spunea un kinder în faţa mea. Nu sunt sigur că va câştiga titlul de „cel mai energic show pe anul 2012”, dar mi-e foarte greu să cred că mai este cineva care să le ia titlul. La final, îşi iau un la revedere scurt şi pleacă. Nu sunt bis-uri. Din ce ştiu, la 22.30 lumea trebuia să meargă acasă. Deh, e luni, e zonă rezidenţială.
Cam aşa a fost. Nu sunt multe cuvinte să explici ce înseamnă Slayer…
Publicul a fost acolo. Mai mici sau mai mari, mai acomodaţi cu sunetele de gen sau sosiţi doar să facă paradă (l-am văzut pe Ciupercă, aka Ionuţ Daniel Sava, şi dacă ăla ascultă Slayer, atunci eu sunt fan Les Elephants Bizarres), mâncând hotdog sau golind berea…au aplaudat, au sărit, au dat din pleată, au făcut cam ce ştiau ei să facă. Şi a fost bine, pentru că, măcar şi declarativ, Slayer au spus că s-ar întoarce oricând pentru acest public. Aşa să fie.
Slayer sau venit şi au plecat. Între temporalităţile astea două, au arătat că bătrânii trebuie mai ales păstraţi, nu neapărat cumpăraţi.
Să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.