Habar nu am cum ar trebui scrisă o cronică despre Faust al lui Purcărete. De fapt, dacă ar fi să o luăm pe aia românească, nici nu trebuie scrisă nici o cronică despre un asemenea spectacol. Căci nu avem instrumentele necesare, nu avem termeni de comparație, nu avem sistem de referință. Pentru că acest Faus este un accident. Unul excepțional, impresionant, maiestuos, dar un accident. Cu accent pe definiția dată de DEX ”eveniment imprevizibil care întrerupe mersul normal al lucrurilor”.

Am văzut Faust duminică seara, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu 2012, într-un Sibiu lovit masiv de o ploaie enervantă și care parcă făcea mișto de toți și de toate. Nu aveam în program să văd spectacolul, dar Ruxa s-a dat peste cap și mi-a făcut rost de bilet. M-am bucurat, așa cum te bucuri că ți se întâmplă ceva neașteptat, dar fără să mă emoționez prea tare. Știam că spectacolul este unul aclamat de mai toate publicațiile mari din lume și așteptam să văd ceva corespunzător. Dar nu am fost pregătit din nici un punct de vedere pentru ce a urmat.

Nu am văzut un asemenea spectacol în viața mea. Și cred că o să fie greu să mai văd repede așa ceva. Dincolo de jocul superb al Ofeliei Popii (incredibilă actriță, m-a copleșit ca Mephisto), ce se întâmplă acolo nu prea e piesă de teatru. Sau, mă rog, nu e piesă de teatru așa cum știm noi că trebuie să fie (a se citi cum ne-am format noi clișeul că trebuie să fie o piesă de teatru). S-a jucat într-o hală (dap, de aia industrială) pentru că doar acolo se putea juca. Pentru că doar acolo se putea manevra incredibila mișcare de forțe pusă în scenă de Purcărete. Pentru că doar acolo și noi, spectatorii, puteam să ne plimbăm dintr-un loc în altul, așa cum ni s-a spus să o facem.

Am văzut că unii îi reproșează lui Purcărete scenele foarte expplicite, fie că e vorba de (semi)nuditate sau de mult sânge. Nu prea înțeleg aceste reproșuri. Adică mie mi se par nu numai că nu au fost forțări, dar că fără ele piesa nu ar fi avut atâta putere de a-ți intra în suflet. Adică nu prea înțeleg cum ai putea reprezenta iadul (și cel exterior și cel interior) fără a folosi astfel de scene.

Mi-e greu să spun ce mi-a plăcut mai mult. Căci Faust este o piesă pe care o iei întreagă. A o secționa pe segmente (ăla mi-a plăcut, aia nu mi-a plăcut) simt că nu pot face. Din rațiuni ce ține, probabil, de faptul că nu îmi găsesc alte resurse în afară de cele care mă fac să mă ridic în picioare, să îmi scot pălăria și să zic ”chapeau” tuturor celor care au fost implicați în această piesă. Și să vă recomand din toată inima să încercați să o vedeți măcar o dată în viață. Deși, dacă mă întrebați acum dacă aș mai vrea să o văd, v-aș spune, acum, că nu, nu mai vreau. Pentru că m-a impresionat atât de tare încât nu vreau ca o a doua sau a treia vizionare să îmi schimbe feelingul. Nu vreau să risc așa ceva, dacă vreți. Dar cei care au văzut-o de mai multe ori îmi spun că nu trebuie să îmi fac griji. Și că te îndrăgostești și mai tare de ea :)

PS. Mulțumesc, Ruxa, pentru gândul cel bun de a mă trimite la acest fabulos spectacol :)

PPS Au mai scris despre piesă Nebuloasa, Hoinaru, Anne-Marie, Victor (în curs de actualizare, căci o să mai scrie și alții).