Încheiem seria ambasadorilor RCC de la concertul byron din Timișoara cu corespondența Ioanei. Vă mulțumesc, tovarășa, pentru activitatea prestată :D
Dupa 8 ore corporatiste, 2 ore de petrecere de copii si cateva gustari pe fuga ne-am trezit in masina spre Taine. Am ajuns cam la 22 fara 2 minute, asta fiindca a trebuit sa ne oprim in benzinarie dupa baterii pentru aparatul foto (misiunea e misiune…)
Am ajuns asadar: plin de lume, mai erau 2 locuri la o masa, pe care le-am ocupat dupa vreo 20 de minute, chelnerita ajungand la concluzia ca aia pentru care erau rezervate nu mai vin (sunt convinsa ca erau rezervate pentru noi, dar n-a stiut sa-mi spuna cand am intrebat-o…)
Pe la 22.30 au urcat pe scena. Vreo ora au cantat in engleza (printre altele „Dawn of a Drunk Bum”, „Far Away”, „War”) in general cu mai putin ‘suport’ de la public decat m-as fi asteptat (la „Diggin’ a hole” ce a mai miscat lumea ceva). Piesele romanesti au inceput cu „Perfect” (Timpuri Noi), in sfarsit parca s-a trezit un pic publicul – am cantat, am fluierat, am fredonat – totul este minunat!
S-a cantat si Andries – au zis ei ca nu vor sa fie ‘chiar asa romantici, dar n-a lipsit „Ochii tai” (care s-a mai cerut de vreo 2 ori, ca deh, Martisor :-) ).
In romaneste au mai fost: „Granita-n ranita” (Ada Milea), „Ma simt minunat” (Mircea Florian), si altele de care nu-mi aduc aminte acum.
Putin inainte de a da cu capul in aerisire, la miezul noptii, uriasul Byron a cantat „I don’t want to entertain you”, dupa un beatbox (care, pe mine, cel putin, m-a surprins… placut).
In sfarsit, publicul incepe sa se miste, incet, incet, ne molipsim din energia de pe scena. Prea tarziu – 00.15 – cerem bis – „The alchemist” – gata.
Dupa lungul drum in provincie, au cantat bine, mult si oarecum necomercial (spre marea incantare a lui „Plus 1”, care nu mai ascultase byron).
Performance-ul si acustica sunt reusite. Am auzit clape, bass, tobe, chitara, flaut, 6fingers ca backing vocal (cred ca a fost primul concert din tara la care am sesizat backing-ul).
Poate pentru ca aveam inca in cap basme, mi-l imaginez pe Dan flautistul din Hammelin, fermecand tunelul cu muzica lui. Flautul, chitara, inaltimea, vocea, incaperea, toate isi joaca particica in a-l face mare, impunator, fermecator.
Si, ca sa explic titlul: chiar daca in zori sunt ‘praf’ (aratand ca un ‘bum’), totusi a fost PERFECT!
