De câteva zile mă gândesc cum să scriu această postare despre salvez.ro. Și, recunosc, chiar dacă subiectul este unul sensibil, aș fi scris repejor, chiar dacă responsabil, ceva. Asta dacă nu citeam înainte ce a scris Șerban. Moment în care am știut că nu voi putea nicicum să scriu ceva care să fie nu neapărat mai bun, dar care să surprindă mai bine decât a surprins el esența chestiunii. Așa că, fără să îi cer voie și mizând pe faptul că va înțelege de ce o fac, dau copy/paste la ce a scris el acolo. Citiți și apoi veți înțelege ce am zis mai sus.

Eram acasă. Plictiseala ce mă învăluia îmi fixa ochii pe tavanul alb al camerei. Într-o liniște mormântală, gândurile îmi păreau ca sunetul bătăilor de ciocan în oțel.

Deodată, îmi vine o idee! Să-l sun pe Cristi, să văd ce face. Pun mâna pe telefon și formez numărul. Are aceeași voce groasă și același ritm lent cu care i se succed cuvintele ce-i ies din gură. E la 5 minute de casă. Ajunge imediat. Îi zic să-mi ia un pachet de țigări și să ne întâlnim jos, în fața scării.

Trag repede un pantalon pe mine, un tricou ascuns pe sub cearșafurile din pat, îmi iau ciorapii de pe sârmă și ies din casă. Jos, Cristi mă aștepta, mestecând gumă încet, cu pachetul de țigări într-o mână și cu o sticlă de suc în cealaltă.

„Ce faci, băi? Gata, ai scăpat?” îl întreb eu pe Cristi care tocmai venise de la spital unde-și făcuse niște analize.

„Deocamdată, da. Aștept rezultatele să vedem ce am.” îmi spune el, desfăcându-și sticla de suc. „Hai, noroc!” spune Cristi, în timp ce ridică sticla în sus, ca și cum ar fi o cupă de șampanie și o dă pe toată pe gât, fără oprire.

Nu apucă să termine de băut tot. Începe să tușească. „Ce faci, prostule? Te-ai înecat?” îi râd în față urmărindu-l cum tușește din ce în ce mai zgomotos.

Cu privirea în pământ, Cristi dă din mâna dreaptă ca și cum ar vrea să-mi arate ceva în spatele său. Nu era nimic. Totuși, încet-încet începe să își schimbe culoarea pielii și să respire „exact așa cum vezi în filmele alea cu bolnavi la pat, care sunt legați de burduful ăla”, îmi fulgeră gândurile prin minte.

Nu știu ce să fac! Îl strig „Cristi! Cristiii!!! Cristiii!!!”. Acum e jos. Fața lui e roșie ca un rac fiert și pare că se închide spre mov. Pun repede mâna pe telefon și formez 112 – apel de urgență. „Totuși, astăzi, lumea s-a pus împotriva mea. Toată lumea complotează pentru ca ziua mea de azi să fie cea mai proastă zi”, sună ocupat. Încerc din nou. La fel. Și din nou. Și din nou. „Băga-….”… „Ce dracu fac? Băi, Cristi, ești OK?”. E pe dracu’! E vânăt la față și a început să se sufoce. Îl iau de guler și îi urlu în față „Băi, ce dracu ai?”. Știu că am văzut prin filme cum scoteau oameni înecați și îi apăsau cumva în capul pieptului după care înecații își reveneau miraculos!

Încerc să fac la fel cu Cristi. Niciun rezultat. Cristi nu mai respiră. O mașină ce trecea pe acolo se oprește la 2 metri de noi. Aud pașii grei ce se apropie și o voce ce îmi spune să mă dau la o parte. Încercând să îmi șterg ceața din privire, observ că sunt îmbrăcați în roșu. Sunt doi.

„De ce nu ați sunat la 112?”, sunt întrebat de unul din ei.

„Am sunat, însă era ocupat”, încerc să le răspund, cu ochii înecați în lacrimi.

„Așa se-ntâmplă mereu. E din cauza apelurilor false”, răspunde unul din oamenii ce făcuseră cerc în jurul nostru, asistând la operațiunea celor în roșu.

„Ne pare rău… a fost prea târziu”, îmi spune același de mai devreme.

***

A trecut un an de la cele întâmplate mai sus și au trecut 365 de zile în care-l văd pe Cristi acolo, în fața scării, cu echipajul SMURD încercând să-l readucă la viață. „A fost prea târziu” îmi răsună în minte și mă apasă pe inimă atât de greu precum o sumedenie de spini.

Am învățat că fiecare secundă contează și de aceea am învățat să acord primul ajutor. Acum explic oricui că un apel la 112 nu este o glumă! Fiecare apel poate salva o viață. O viață poate depinde de tine!