Toată viața tragem și tragem și tragem pentru noi. Să avem aia, să avem cealaltă, să facem aia, să o facem pe cealaltă. Și ca să ne atingem scopurile ne folosim (putem să îi zicem cum vrem noi să sune bine, tot aia e) de ceilalți. Într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum ne țin puterile, mintea, bunul simț sau buzunarul. Și o facem pentru că noi suntem în centrul universului nostru, restul gravitează în jurul nostru în funcție de traiectoria pe care noi, în mintea noastră, am stabilit-o pentru fiecare. Iar unii trăiesc cu amăgirea asta că ei sunt cei mai importanți toată viața. Când, de fapt, ar fi avut timp toată viața să-și dea seama că important nu ești tu singur, în fața oglinzii, ci tu alături de ceilalți, printe ceilalți, pentru ceilalți.

Ajunși în acest punct al acestui post cam lacrimogen, recunosc, vreau să trec pe sistem mai sprințar și să îmi fac, pe față, auto-promo :D Adică să vă spun că una din cele mai mari bucurii ale vieții mele este să pot să ajut oameni. Dracu știe de ce sunt așa, cred că e moștenire de la mama, o femeie extraordinară. Care mi-a aratăt mereu că pluralul lui ”singur” este mereu și mereu ”oameni”, lecție pe care am învățat-o de-a dreptul organic și pe care mă strădui să o propovăduiesc oricum e dispus să asculte.

De aceea, atunci când am auzit de programul ”Voluntari de profesie” am ținut să fiu alături de ei la lansarea oficială. Nu că ar fi contat nu știu ce pentru ei prezența mea acolo. Dar pentru mine a contat enorm. Să văd oameni care renunță la a se pune pe ei în centrul universului lor și să se ofere celorlalți, rămânând, tocmai de aceea, ei înșiși, mi se pare fabulos. Și demn de tot respectul pe care, pe alocuri, mai suntem în stare să îl acordăm…