În decembrie fac 37 de ani. Vă spun asta nu pentru ca să îmi ziceți nenea :)), ci pentru a vă face să înțelegeți că viața asta nu mi-e ceva complet străin :) Și pentru a vă cere, de la ”înălțimea” cicatricilor pe care, că am vrut, că nu am vrut, anii care m-au ”linkuit” mi le-au lăsat, să înțelegeți că ceea ce zic mai jos nu e un sfat, nu e o recomandare, e doar o constatare.

Am învățat, în timp, să relaționez cu partea bună din oameni. Sau să încerc, măcar. Căci, credeți-mă, (aproape…) orice om are o parte bună, oricât de mică ar fi ea. Eheee, mi-a trebuit ceva vreme să ajung la înțelepciunea asta. Căci ani de zile am ținut morțiș să umblu cu o riglă procustiană la mine după care să măsor oamenii. Luați așa cu totul, un fel de en gros individual, cum ar veni. Și dacă nu se potrivea cu ce credeam eu că trebuie să fie persoana respectivă, nu aveam ce discuta cu ea. Era o filosofie de ”totul sau nimic”, care sună,  desigur, spectaculos când o auzim în filme, dar care în viață dă serios cu virgulă.

Am învățat, mai apoi, că a greși nu e doar omenește, ci necesar pentru ca un om să devină, să se dezvolte. Și că trebuie să te uiți la greșelile celorlalți doar dacă îți pui ”ochelarii” greșelilor tale. Și odată cu lecția acceptării greșelilor celorlalți (există și aici o limită, dar nu discutăm despre asta acum) am mai învățat că nu greșeala îl face pe om, ci omul face greșeli :) Când am înțeles asta, nu am mai analizat oamenii în funcție de cât de greșiți sunt (din multe puncte de vedere), ci am încercat să văd partea bună din om. Căci există, cu mici excepții (de un tragism cutremurător…) un om bun în fiecare din noi :)

Am preferat să răspund astfel provocării lui Alex. Sper că veți înțelege de ce :)