Uite așa, dragi copii, fac oamenii mari (care își mai zic și bloggeri…), din când în când, dau în mintea voastră. Ocazie cu care îmi cer scuze, dragi copii, că intrăm pe nișa voastră, dar ce să faceți și cu noi, unii nu o să ne maturizăm niciodată. Nu pentru că nu am ști cum e să fii mare, matur și cu responsabilități, căci știm, ne-am obișnuit deja. Numai că, vedeți voi, în trupul nostru ăsta mare pe care îl vedeți voi, sub fruntea încruntată care uneori vă sperie, sub vocea ridicată, uneori, care vă face să tresăriți, să știți, dragi copii, că sub toate acestea, undeva într-un loc adăpostit, care este cea mai frumoasă încăpere a sufletului nostru, există în fiecare din noi un copil. Da, un copil, unul ca voi, care știe să se joace (deși unii dintre noi au cam uitat…), care știe să se minuneze când cade o frunză pe o baltă după ploaie, care știe să râdă atunci când nimic nu e de râs (dar, la urma urmei, de ce să ai neapărată nevoie de un motiv să râzi?), care știe că cel mai mare om mare e cel mai mic om mic dacă nu înțelege că a rămâne copil ori de câte ori e nevoie nu e doar o opțiune, ci o permanentă revenire la ceea ce ești.

De aceea, vedeți voi, dragi copii mari, atunci când Ruxa mă întreabă ce ghiozdan mi-aș face dacă aș fi din nou în clasa I, răspunsul meu este unul foarte simplu: aș pune în el toate amintirile care l-au ajutat pe copilul care sunt să devină omul mare care are, la rândul lui, doi copii minunați și încă unul pe cale să vină :)