Ca să vedeți că însărcinarea de ambasador al acestei prefrumoase Republici 2.0 este o treabă cât se poate de înălțătoare, iară că domnul ambasador Laurențiu, pe care l-am însărcinat să mă reprezinte la avanpremiera filmului Thor mi-a trimis un raport detaliat despre ce se întâmplă prin acea lume filmogenă și pe care vi-l redau mai jos, ca să vedeți că și în alte republici e cu unelte precum secera și ciocanul, mai mult ciocanul :D

“Nu ştiu cum” ajung eu pe blogul lui Cristi, văd că mă instigă la glume şi când se-ntâmplă treaba asta, eu nu dau înapoi. Aşa că am scris o gluma despre barba lui Thor, Cristi chiar m-a luat in serios şi m-a trimis la film. Şi la film dusu-m-am, că de… facem ce zicem că facem.

Înainte să-ncep a povesti părerea mea despre film, ţin să precizez următoarele: filmul nu se cheamă “Gnoseologia frazeologică a agnosticismului mitic”. Spun asta pentru că, în timpul filmului şi la finele lui, am auzit “Vai, ce previzibil a fost”, “Vai, nu mă aşteptam să fie aşa lipsit de orice mesaj”, “Vai, ce film comercial”… “Vaaaaai! Ai vazut cine ţi-a văzut profilul pe feisbuc?” (ultima e de la mine). Filmul se cheamă Thor. Punct. De asemenea, nu voi aborda mizele regizorale, scenaristice şi nu mai ştiu ce, pentru că nu mă pricep atât încât să fiu credibil.

Să-ncepem. M-am înarmat cu seminţe (adică pop-corn), bere (adică pepsi) şi iPad (adică agenda de la serviciu), mi-am pus ochelarii treide peste ochelarii de vedere şi m-am pus pe vizionare, cu gândul că voi scrie o mare cronică de film. Nici vorbă! De la-nceput şi până la sfarşit n-am scris un cuvânt, pentru că am fost prea ocupat cu imaginile absolut uimitoare ale Asgardului (acăsică pentru Thor) – mă consider un fin cunoscător al mitologiei nordice şi spun cu mâna pe Master Card că am rămas complet impresionat de felul în care băieţii de-au făcut filmul au ales să deseneze cereasca cetate a lui Odin – cu personajele foarte bine interpretate de actori, cu multele momente în care mă trezeam râzând exploziv, cu forţa efectelor vizuale amplificate de ce numai IMAX-ul ştie a face, cu povestea nevinovată de amorezare adolescentină între ditamai Thorul şi puricele de Natalie Portman, poveste ce m-a făcut să zâmbesc şi să respir apăsat de cel puţin trei ori pe parcursul filmului.

Pentru cei dintre voi cărora numele de Snore Sturlusson le spune ceva, precizez că filmul nu e după Edda (nici aia veche, nici aia nouă). Filmul e făcut după nişte benzi desenate, la fel ca “300”. Mergeţi la film cu mintea deschisă şi uitaţi orice cunoştinţe mitologice, deoarece veţi afla că, în film, Odin şi-a pierdut ochiul în lupă, în Asgard avem şi-un samurai, Loki este zeul ăl mai rău, spandexul e moda zeiască şi Heimdall e negru. Treceţi peste astea.

Boooon. Thor. Să vorbim despre Thor. Dragul de el e exact aşa cum zice la carte: nu-i cu toţi acasă, bate tot ce prinde, capul îl duce cam o jumate de teren de fotbal şi are răbdarea şi atenţia unui copil de 5 ani. Cu toate astea, în fiecare scenă când Hemsworth (actorul principal) apărea cu buricu’ la vedere, mai toate femeile suspinau adânc în jurul meu şi parcă le-auzeam spunându-le iubiţilor “Tu de ce nu arăţi aşa?”. Serios acum, voi care sunteţi bărbaţi, mergeţi la film fără iubite, pentru că următorul cadou pe care-l veţi primi de la ele, va fi un abonament la sală şi o programare la vopsit. Pe bune.

Filmul a trecut foarte repede pentru mine, ceea ce înseamnă că mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut. Pentru ce se vrea el şi pentru familia de filme în care tocmai a intrat, Thor e acolo sus, lângă Iron Man, X-Men, Spider Man, Hulk  etc. Aş adăuga şi Watchmen, dar ăla n-are treabă cu Universul Marvel. Thor mi se pare un foarte inspirat şi puternic început de vară cinematografică, mai ales că mai sunt pe ţeavă nişte piese grele, teoretic, din lumea benzilor desenate.

În încheiere, vă spun că singurul motiv pentru care Thor nu e pe primul loc în topul meu de filme de-acest gen, e ca n-a spus “This is Asgaaaaard!”