Habar nu am de ce am pus mâna, cu ceva vreme în urmă, pe ”Jurnalul” Oanei Pellea. Zic cu ceva vreme în urmă pentru că am citit cartea anul trecut, prin decembrie. Și de atunci îmi tot fac curaj să scriu despre ce am simțit citind o carte, dacă vreți, împovărătoare prin duritatea cu care te eliberează de anumiți diavoli pe care îi aveai strâns închiși în tine, fără să îți dai seama nu că nu știi de ei, ci că nu vrei să îți pese…
Să fie clar: eu nu sunt un om religios. Sunt mai rău de atât, sunt indiferent. Și nu o zic cu bucurie, cu infatuare sau într-un machoism imbecil. O zic mai degrabă cu tristețe, pentru că tare aș vrea să pot să cred… Dar nu pot… Cel puțin nu acum… Nu încă…
Vă spun toate acestea pentru ca voi să înțelegeți că eu nu pot înțelege nicicum de ce m-au răvățit atât de tare rândurile scrise de Oana Pellea în care face referire la credință. Poate pentru că ea nu are nici cea mai mică intenție de a-mi spune mie, cititorului, ce trebuie să simt, ci ne spune doar ce simte ea și astfel ne lasă fără replică și cu sufletul întredeschis exact cât să intre în el ce trebuie să intre și să se așeze cuminte, acolo, într-un sertar, a căruie cheie doar noi o știm…
”Jurnalul” este o experiență teribilă, cred că ăsta e cuvântul în ceea ce mă privește. Nu mă întrebați de ce. Citiți și voi cartea și apoi mai vorbim.
Vă dau câteva fragmente. Alese nici eu nu știu cum, nu știu de ce și, mai ales, nu știu pentru ce…
”Da, există pe pământul ăsta oameni mari. Și când îi cunoști, îți dai seama că aerul în jurul lor are altă densitate. Pe umerii lui Ciulei sau ai lui Peter Brook, pe care l-am cunoscut, aerul se așază altfel. Și când sunt în mișcare, aerul parcă se despică, parcă le face loc… Dacă știi să privești aerul din jurul unui om, îți poate spune multe despre el. Are multe de povestit, numai să știi să-l asculți și să-l vezi. În jurul oamenilor meschini, aerul e îmbâcsit. În jurul celor răi, e întunecos. În jurul celor bucuroși, e luminos. În jurul oamenilor mari, însă, e ca și când i-ar îmbrăca și i-ar scoate în relief. Nu știu să explic, știu să văd.”
”Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci și ceva de centimetri. Dar raza orgoliului lui e de câțiva kilometri. Și uite așa ne călcăm pe orgoliu și nu mai avem loc unul de altul…”
”Mă opresc. Pe un ziar se odihnește chipul lui tata. Se uită la mine zâmbind. E discul de vinilin cu Nea Mărin. Nu ridic ochii și o întreb pe cea care vinde: – Cât vrei pe Amza Pellea? – Zece lei, domniță – vine răspunsul. Nu zic nimic. Adaugă: – Haideți că nu e mult. Merită, săracu’. A fost artist mare și om bun. Scot zece lei și plec cu tata acasă.”
7 thoughts on “Cu smerenie și uimire despre o doamnă”
Știu că poate irita ce voi spune, dar nu mă dau în vânt după ”fiica renumitului…” sau ”fiul celebrului…”. Au dreptul să se afirme în umbra părinților din dotare, fiindcă nu e vina lor că s-au născut astfel, dar… nu știu de ce am impresia că fură puțin startul în cursa cu ceilalți, cum ar veni. Deci, sunt conștientă că e o judecată subiectivă. Totuși, i-am citit jurnalul, dintr-un fel de fascinație morbidă. Oana e o femeie inteligentă, instruită și sensibilă. Cu toate astea, nu reușește să-mi fie simpatică nicicum, chiar după ce am ”citit-o”.
Și-apoi, jurnalele astea, scrise ca să fie publicate cândva, nu sunt întotdeauna sincere. Sunt mai degrabă ficțiuni ce conțin sâmburi de adevăr despre ei. Același lucru l-am simțit și când l-am citit pe cela al lui Cărtărescu. Nu știu, oi fi eu defectă… :)
@silavaracald
mah, defecti suntem toti intr-un fel sau altul :D
tu ai un punct de vedere, eu altul
asta inseamna poate ca suntem defecti, dar inseamna si mai mult ca suntem vii si atat de frumos diferiti :)
Jurnalul intotdeauna a fost asa, cu intentia de a fi citit la un moment dat de altcineva. Prin urmare eu cred ca asta il face chiar mai autentic.
Niciodata, niciun jurnal nu a fost scris doar pentru propria persoana. Sentimentele, gandurile, da, pot fi doar ale tale, dar cand le-ai pus pe hartie (sau pe ecran) le-ai dat lumii, nu mai sunt ale tale…
De astazi te apreciez cateva puncte mai mult ;)
Mi e nu mi e simpatica doamna Oana Pellea. Pur si simplu o iubesc si admir. Am vazut o jucind in multe piese de teatru sau filme.Are o cariera internationala de exceptie.Aveam o admiratie reala fata de artist dar Jurnalul a avut asupra mea acelasi efect…tulburator…si de atunci admir si iubesc si omul de calitate pe nume Oana Pellea
Citita acum cateva luni. O carte buna, cu multe invataminte despre viata. E probabil una din cartile pe care le-as tine mereu in biblioteca.
Pingback: Va dau eu de citit :) | Laurentiu Horubet