Da, desigur că v-am mai spus de câteva ori că sunt mare fan de istoria Imperiului Roman și că, la o adică, în ceea ce privește perioada cuprinsă între Sulla și Vespasian, chair pot să discut cu oareșce ținută (adică fără să mă fac definitiv de rușine :D), cu precădere pe extraordinarele întâmplări când Republica își cam dădea obștescul sfîrșit sub loviturile fascinant de perfide ale lui Cezar. Așa că, vă dați seama, a citi o carte pe tema asta este pentru mine o mare relaxare. Chiar dacă este scrisă ușurel, mai romanțat, dar cu marele merit că pleacă de la sursele istorice, cărora le dă o anumită coloratură de asta de marketing.
Cam așa este și ”Lustrum”, de Robert Harris, al doilea volum din trilogia despre Cicero, un personaj pe atât de complex, pe cât de ciudat spre jenant uneori, din perioada în care Cezar se înălța încet dar sigur spre dictatură. Romanul este scris la persoana I, iar povestitorul este Tiro, scribul lui Cicero, ceea ce conferă nuanțe personale interesante scriituri, dar o și aruncă de multe ori într-o zonă romanțată care, pentru amatorul de istorie cum trebe, nu prea este interesantă, ca să nu zic mai mult.
Cartea acoperă perioada de când Cicero devine consul, alături de paranghelia aia de Hybrida, până ce, din cauza unor evenimente ciudate prin care Clodius, un derbedeu aristocrat, ajunge să conducă, practic, Roma, Cicero este obligat să aleagă exilul. Ce e interesant la această carte este că ce neinițiați în ale istoriei Romei (de un parșivism captivant, desigur) pot înțelege subterfugiile politicii din acea vreme (nu prea diferit de ce se întâmplă acum, dacă stau nițel să mă gândesc) și pot intra cât de cât în atmosfera capitalei lumii civilizate din aceas perioadă.
E o carte pe care o recomand fie și pentru că, deși pe stil de popularizare nu prea sofisticată, vorbește de niște oameni și niște întâmplări care au influențat pentru totdeauna lumea asta așa cum o știm noi.