Pentru ca e scos din confortul psihic al blogului său, cu tabieturile pe care şi le-a creat fiecare, şi forţat oarecum să scrie în alţi parametri, cu alt feeling, ca să se potrivească blogului celei/celui care i-a făcut invitaţia. Personal accept destul de rar astfel de provocări. Nu pentru că nu aş putea scrie, dă-i pace, ci pentru că mi-i aleg cu grijă pe cei pentru care scriu guest posturi.

Pentru Iyli însă am acceptat cu mare drag. Ne citim reciproc, ne-am văzut de câteva ori în offline şi ce îmi place la ea este optimismul pe care îl răspândeşte din prima clipă. Ma kind of people :) Pentru că la orice oră şi în orice secol prefer un optimism haotic decât un pesimism cu sistem :)

Mai jos câteva rânduri din ce am scris în guest post.

„Doar sa te simti trist ca ceea ce numesti tu copilarie, intamplarile pe care le-ai trait si traznaile pentru care ti-ai luat scatoalcele de rigoare, nu mai este repetabila si ca aceasta copilarie o sa traiasca numai in amintirile tale si in ochii mari si mirati ai copiilor tai care te privesc cu incantare, uimiti ca si tatal lor a fost candva, demult, copil…”

Restul la Iyli.