Unii dintre voi știți (poate unii chiar ați donat) că Robert Turcescu a declanșat o campanie ca să strângă fonduri pentru Unde.tv, televiziunea online pe care vrea să o pună la lucru, cum ar veni. Urmăresc de ceva vreme această inițiativă, căci 1. mă interesează chestiunea cu – așa cum o propovăduiește ele – ”televiziune exclusiv online” 2. mă interesează cum un jurnalist cu vechi state (polivalența cuvântului este evidentă, desigur) o să reușească un refreh atât ca brand, cât și ca stil de a face televiziune, ca să o zic generic.

Am văzut în toată această perioadă că Robert nu prea este mulțumit de modul în care lumea nu s-a înghesuit să sprijine inițiativa sa. Ba chiar am sesizat în reacțiile sale anumite nuanțe pe sistemul ”bine, măh, că io vreau să vă fac o super televiziune și voi batman” (interpretare proprie și personală, desigur). Ceea ce, oricum o dai, e ca văcarul care se supără pe sat. De parcă tot ce așteaptă poporul este încă o televiziune politică, iar Robert acel profet care să o săvârșească.

Dă-i pace, poporul nu mai așteaptă nimic atunci când vine vorba despre televiziuni politice. Pentru că nu mai așteaptă nimic de la politic, de la politicieni. Pentru că a exersat destul în 25 de ani exercițiul dezamăgirii politice. Și măcar atât știe acum poporul: la cât ne-a luat politicul, nu mai are rost să dăm politicului nimic.

Dacă vi se pare ciudat că suprapun cumva o televiziune politică cu politicul în sine, mai băgați o fisă. Căci oricât ați încerca să îmi explicați că sunt diferite, că încă un pudel de pază al democrației (căci câine nu mai este de mult…) este necesar, tot nu mă convingeți. Dintr-un motiv foarte simplu: o televiziune politică lucrează cu materialul clientului, adică al politicii. Care material al clientului, adică al politicii este rahatul. Explicați-mi cum poți să lucrezi cu rahat fără să te împuți sau fără să te mânjești. Căci eu nu înțeleg.

Mă rog, accept că am împins ce am zis mai sus până la limita maximă. Dar am făcut-o în dorința de a fi cât mai clar înțeles. Cu riscul să supăr pe unii, care consideră că, deși lucrează de muuuulți ani în presa politică, ei sunt fecioare pure și imparțiale and shit. Doar că așa ceva nu există, desigur. Ce există încă jurnaliști care suferă că nu pot să își facă meseria așa cum trebuie și care vor din tot sufletul să aibă uneltele cu care să rânească politicul ce se povară asupra lor zi de zi, jurnaliști care se luptă teribil să se protejeze de acest rahat și care, din păcate, încep să cedeze unul după altul…

În caz că vi se pare că arăt cu degetul înspre alții și eu mă dau pe după teleprompter, nu-i cazul. Tot ce zic mai sus zic din experiență proprie. De – în ordine – fost jurnalist, lucrător în administrația politizată dinainte de 2004, mic politician aspirant (mi-am dat seama repede că pur și simplu nu pot mânca nici un sfert din rahatul pe care ar fi trebuie să îl mănânc), de consultant politic (o perioadă în care am văzut cu adevărat haznaua politicii românești) și de ciuri buri care mai apărea pe la diferite posturi să își dea cu părerea (cred că ați observat că am redus aceste apariții sub nivelul de avarie, ca să zic așa). Deci, bref, m-am mânjit și eu de acest rahat politic. Și încă mai put. O să put întotdeauna. Și mi-am asumat această putoare. Căci nu mai scap de ea ever, ever.

Această punere în context fiind făcută, revin la ce zic în titlu. Adică de ce nu cred că televiziunea lui Turcescu o să aibă succes. Deși mi-aș dori. Să încep cu motivele pentru care mi-aș dori ca această inițiativă să aibă succes. Mă rog, ele sunt la nivel teoretic. Dar fie și așa…

Motivul 1. Oricât de nașpa ne-am obișnuit noi să fie presa, tot e mai bine cu ea decât fără ea. Și oricât de dezamăgiți suntem noi de presă, tot e mai bine să avem o instituție în plus de care să fim dezamăgiți, decât una în minus. Pentru că, așa cum e ea de partinică, presa tot mai lovește în unii sau în alții (la ordin, pe selecție, alea, alea), deci tot îi ține pe feelingul de ”ăștia sunt cu ochiul pe noi”. Ceea e este extrem de important într-o democrație.

Motivul 2. Robert s-a înjugat la o mare, mare provocare. În funcție de reușita (sau nu) a acestui proiect, ar putea rescrie unele direcții de dezvoltare în presa de pe la noi. Iar asta, pentru observatorul atent care sunt, este pită de mâncat.

Motivul 3. Vreau să văd alive and kicking conceptul editorial propus: ”analize si comentarii in care rolul principal este asumat chiar de telespectatori”. Mie mi se pare o utopie simpatică, din foarte multe puncte de vedere. E de parcă zici ”eu vreau pacea mondială”. Ceea ce este foarte frumos, desigur. Dar cam atât. Tocmai de aceea aș vrea să văd că reușește.

De ce nu cred că va avea succes această televiziune?

Motivul 1. Robert este un fost jurnalist. Dintr-o școală veche, băgată în atâtea învârteli și în atâtea spurcăciuni încât ni s-a luat. Iar a te apuca să spui tu că aduci un suflu proaspăt, că faci și că dregi din perspectiva de ”fost” mi se pare ori o naivitate, ori o abureală. O zic direct, căci așa îmi pare că trebuie povestite lucrurile.

Motivul 2. Mi-e groază de o Românie care să creadă într-un demers al unui fost ofițer sub acoperire. Căci Robert asta a fost. Că el mi-e simpatic și că oricând accept să mă cert cu el la o bere și la o poveste, asta este o altă chestiune. Căci păcătoși suntem toți, fără excepție. Doar că atunci când încercăm să forțăm limita păcatelor noastre, ca să zic așa, o dăm în alte alea. Alea nașpa. Nașpa rău.

Motivul 3. Banii. Dap, banii. Căci Robert vrea să facă business din televiziunea asta online. Care afacere costă. Mult. Deci trebuie să scoată mult plus un pic. Ca să aibă și el de o bere, vorba aia. Doar că pe parte de scos nu cred că se poate. Nu în România. Nu cu astfel de proiect. Nu făcut de Robert Turcescu.

Aș vrea foarte tare să îmi spună Robert, peste vreo 2 ani, ”fraiere, uite că am făcut-o!”. Nu doar că aș recunoaște public faptul că am greșit, ba chiar aș face-o cu mare bucurie. Dar deocamdată rămân ferm pe poziție.