Sunt de 7 ani în branşa asta a bloggingului. Timp în care am învăţat că bloggingul nu este de nici o culoare un sprint, nici măcar o cursă de semifond, ci un maraton. Care nu se termină niciodată. Căci este o cursă continuă. Cu obstacole. Cu foarte mari obstacole. Unele de nedepăşit pentru unii. Care renunţă. Şi ies din cursă.
În acest maraton pe care îl alerg de 7 ani în circuitul 2.0, am adoptat diferite strategii. La început, pentru că nu aveam „antrenament”, am alergat cu plutonul, ca să înţeleg mai bine cum să pun un picior înaintea celuilalt (pare stupid, dar ăsta este începutul în orice) şi care este direcţia în care trebuie să alerg. Căci asta este una din chestiunile faine la bloggingul ca maraton: sunt mai multe piste, poţi alerga chiar în mai multe direcţii. Doar că, în cele din urmă, toate aceste piste trebuie să aibă acelaşi sens.
Am văzut în toţi aceşti ani multe abandonuri. Unele care m-au întristat. Pentru că bloggerii cu pricina erau de mare agajament. Pe unii i-am înţeles că au renunţat. Pe alţii nu. Dar nu am comentat niciodată decizia lor. Pentru că e fix treaba lor ce aleg să facă. Dar, în unele cazuri, tristeţea a rămas.
Pe lângă alţii am trecut la un moment dat în viteză. Unora le-am spus că ar trebui să marească pasul sau măcar să schimbe direcţia. Cei mai mulţi s-au uitat la mine cu superioritatea lui „ai venit şi tu de două ture şi deja crezi că ştii alerga„. Şi zâmbeau ironic. Acum nu mai zâmbesc. Unii nici măcar nu mai aleargă.
Îmi face mare, mare plăcere să văd că unii din cei care, la un moment dat, au făcut o pauză de alergare, revin pe pistă. Unii, zic. Unii pe care îmi place să îi citesc şi care cred că aduc plus valoare blogosferei.
Cristina Pyuric este un exemplu. M-am bucurat mai tare decât am vrut să recunosc atunci când a anunţat că revine la blogging. Dar nu am zis nimic pentru că am vrut să o văd la modul serios aşezată pe sistem de re-alergare. Şi pare că şi-a pus pantofii potriviţi, ca să zic aşa :D
Mircea Meşter este un alt exemplu. Cam lovit cu pucul, mega-enervant pe alocuri. Dar excelent condei 2.0. Excelent. O plăcere să îl citesc. Şi – hai să o recunosc, dacă tot sunt la capitolul ăsta :D – chiar îmi este dor de nişte contre cu el, căci dacă are o calitate care îmi place este că te poţi certa cu el la nivel de principii, o calitate răruţă, ca să nu zic altfel, în zilele noastre.
Sper ca năravul celor doi să ţină. Şi să ne bucurăm de scrierile lor. Multă vreme de acum înainte :)
Presupun că mai sunt şi alţi bloggeri care au revenit în cursă. Poate îmi daţi voi exemple. Căci eu, mă înţelegeţi, sunt mai bătrân şi mai uituc :D
5 thoughts on “Despre revenirea la blogging”
ehe, poza de la Recomsid ;)
Dap, mi s-a părut că se potriveşte. Nu mă întreba de ce :))
Eu încă sunt la faza de încălzire, abia mă țin după pluton. Sunt atâția oameni îngrozitor de talentați încât nu știu cum o să fac față. Dar nu mă las :)
Foarte bine că nu te laşi! Mai ales că, dacă îmi permiţi să merg pe paralela cu maratonul, talentul este doar o parte din ce ai nevoie, aşa cum şiretul de la adidas este doar o parte din ce ai nevoie ca să alergi :D
Pingback: Provoc bloggerii să…