Am văzut F1: The movie.

Așa că m-am gândit să îți zic cum să te pregătești de filmul ăsta.

Zic din start: mi-a plăcut. Chiar un film excelent făcut. Am văzut unii stimabili dezamăgiți pentru că, ziceau ei, filmul nu are legătură cu adevărată Formula 1. Recunosc: m-am mirat când am văzut astfel de reacții.

Adică există oameni care se duc la un film făcut la HOLLYWOOD, la un film cu BRAD PITT, care se așteaptă să nu fie o realizare după o rețetă de aia de succes american? Cu băiatul talent, mort speranță, care primește o a doua șansă, cu povestea de semi-dragoste și ăla nemernic de-i lucrează pe la spate și alea alea?

Io nici măcar nu mă gândisem că mă duc la un film despre adevărata F1. Că doar știam că nu e documentar. Adică și în cazul Drive to Survive de pe Netflix, care teoretic asta este, un documentar, tot mi s-a învârtoșat scepticismul. Că prea o romanțează și ei. Și prea bagă bățul prin gard acolo unde nu există nici gard, nici băț. Deci dacă și niște documentariști (teoretic) o ard langa cu mermeleli de astea emoționale, cum să te aștepți de la un film ăcut la HOLLYWOOD, la un film cu BRAD PITT să fie mai realist!?

De aia am decis să scriu aceste rânduri. Să fie de ajutor celor care încă nu au văzut filmul. Cât de cât.

Așadar, când și dacă te duci să vezi F1: The Movie să te gândești că

1. F1: The movie nu este un film despre Formula 1

A zice despre el că este despre Formula 1 este cam cum ai zice despre Gladiatorul că este despre istoria Imperiului Roman. În sensul că, desigur, în ambele filme contextul este ăla real. Adică ecosistemul F1 în cazul primului și faptele istorice cu boul de Commodus în cazul celui de-al doilea. Dar acțiunea principală, ca să îi zic așa, e fabulație gravă. Dar faină. Gravă, dar faină, aia e ideea.

Bine până la urmă, este o convenție pe care o acceptăm. În sensul că noi știm că mergem să vedem o poveste și acceptăm că e poveste. Faptul că are în fundal ceva real precum ecosistemul F1 nu o face mai puțin poveste. Și nu ne scoate din convenție. Care convenție în cazul acestui film înseamnă (mai ales pentru fanii F1) că ”voi vă faceți că ne mințiți frumos, iar noi ne facem că vă credem”.

Cum se întâmplă cu orice film bun, de altfel. Că așa am făcut și cu Frozen, spre exemplu. Că nu cred că era cineva care credea că există în realitate Olaf, super-simpaticul om de zăpadă, știi cum zic. În F1: The Movie nu există echipa APEX, cum nu există David Hayes (personajul interpretat de Brad Pitt), cum nu există multe din șperlele pe care le face personajul.

Dar convenția între ei cei din film și noi cei din sală funcționează. Că de aia ne place. Și de aia ieșim de la film mai învigorați. Și de aia nu ieșim încruntați și nervoși că ”nu e adevărat ce zic ăia acolo!”.

2. E păcat să vezi F1: The Movie oriunde altundeva decât la cinema

Io l-am văzut la IMAX. Că aia a fost ideea. Să ne lovească în simțăminte, cum ar veni. Și ne-a lovit. Foarte bine filmat, foarte bine montat, sunetul excelent. Adică pentru niște fani de curse, toată atmosfera aia este excelent redată. Și e păcat de ratat. Vorba doamnei mele: ”la unele faze mi-am adus aminte de cum era atmosfera la cursele la care am fost”. Cam așa ceva, da.

3. Spectatorii ar trebui clar avertizați la unele scene!

În sensul să apară o bulină în colțul ecranului sau ceva. Că unii am plecat cu sechele de acolo.

Mă refer la scenele în care apare Brad Pitt cu combinezonul ăla de pilot mulat pe el. Adică, serios, oameni buni, nu-i ok să ne arătați așa ceva unora dintre noi, adică să îl vedem cum arată la 61 de ani, parol…

Altfel, cum ziceam, un film foarte bine făcut. Dar film. Adică fabulație. Sau hai să îi zic așa: inspirat din fapte reale. Mai mult inspirat decât fapte reale, știi cum zic.

Aia zic.