În ultimul an am fost de mai multe ori prin spitale. Nu am fost spitalizat eu, ci ai mei din familie. De două ori spitalizarea s-a întins pe câte o săptămână. În spitale diferite. Și, având în vedere că am fost mai mult în spital decât pe acasă sau pe la birou, am putut arunca o privire de la fața locului, ca să zic așa, în ceea ce privește sistemul sanitar românesc. Mă rog, micile ”porțiuni” cu care am interacționat eu. Drept pentru care, desigur, sunt subiectiv (nici nu aș avea cum să fiu altfel).

Aș avea două concluzii mari și late. Prima legată de cadrele medicale. A doua de dotările din spitale. Dar, veți vedea. cele două categorii se leagă inseparabil. Cum este și firesc.

Dacă ar fi să dau o notă cadrelor medicale cu care am interacționat în aceste perioada ar fi 9. Poate cu o mică steluță. Pentru că marea majoritate s-au comportat foarte bine. Nu doar în ceea ce privește modul în care își făceau treaba (ca să îi zic așa, generic), ci în ceea ce privește micile atenții (ca să le zic blând…) cu care eram obișnuiți noi, ”civilii”, să venim la întâlnirea cu cadrele medicale. Ei bine, nici nu a putut fi vorba despre așa ceva. Ba chiar amârâtele mele tentative de a zice ceva de o ”ciocolată” erau respinse cu politețe, dar categoric.

M-a impresionat teribil de plăcut acest aspect. Și am spus tuturor celor cu care m-am întâlnit despre această experiență pozitivă. Pentru că pur și simplu simplu cred cu tărie că lucrurile bune care ni se întâmplă sau pe care le vedem ar trebui povestite. Ca să înțelegem că există și frumos în România. Doar să alegem să vedem acest frumos.

Dotările din spitale. Ei bine, aici nu stăm deloc roz. Nu intrăm în detalii, căci știți la ce mă refer. Lipsă ar putea fi cuvântul care să descrie starea de fapt. Dar, cu toate aceste neajunsuri, cadrele medicale reușesc să își facă treaba așa cum se cuvine. Ele compensează aceste lipsuri printr-un ”balet” logistic (sunat la altă secție, întrebat dacă ei eu) sau de comunicare (le spun bolnavilor sau însoțitorilor lor de ce este nevoie și unde se poate găsi), care balet, în cele din urmă, ajută ca lucrurile să stea pe un făgaș normal.

Spre exemplu, am urmărit o asistentă șefă, mai multe zile la rând, cum gestiona situația paturilor din secție și a tratamentelor pentru fiecare pacient în parte și cum reușea, printre alte zeci de dosare și hârtii de completat, – absolut fabulos pentru mine – să găsească cele mai bune variante pentru toată lumea.

I-am și spus că sunt impresionat și că eu nu aș putea face niciodată așa ceva. S-a luminat la față și mi-a spus: ”Credeți că eu vreau să fac atâtea? Dar nu avem ce face, trebuie să îi facem bine pe acești oameni, așa cum putem!”. Minunată atitudine, minunată!

La ultima ”vizită” (de mai multe zile, adică) în spital, probabil cel mai tare m-a impresionat, pe parte de organizare, dacă vreți, modul în care erau folosite halatele de unică folosință pentru vizitatori. Care nu prea erau de unică folosință… Pentru că nu aveau de unde să ne dea câte un halat pentru fiecare vizitator. Și atunci le… sharuiam. Cât despre măști de acelea pentru față, nu putea fi vorba. Adică, mă rog, cei care ne aduceam așa ceva de acasă, aveam. Ceilalți nu. Pentru că în spital nu se găseau.

Vă spun toate acestea pentru că, dacă nu aș fi avut parte de experiența asta în spital, nu aș fi înțeles cu adevărat inițiativa celor de la HARTMANN, care în cadrul unei campanii excelente, care chiar se numește ”Fapte mici”, donează halate și măști pentru 10.000 de vizite.

Când citiți ”10.000 de vizite” gândiți-vă că eu, Cristian China-Birta, am primit un astfel de set. Au mai rămas 9.999 de vizite. Iar acum amintiți-vă când ați fost ultima dată în spital ca vizitator și ați primit un halat și/sau o mască. Au mai rămas 9.998 de vizite. Și tot așa. Pentru că fiecare vizită înseamnă, de fapt, câte o persoană reală, care a fost protejată prin aceste halate și măști și care – de fapt, aceasta este mai important – a protejat bolnavii din secția pe care a vizitat-o.

Revin la campania ”Fapte mici”. Și vă invit să intrați pe site. Și să vedeți niște povești emoționate. Despre fapte mici, care sunt, de fapt, fapte imense pentru cei care au beneficiat de pe urma lor. Dar, probabil, le spunem ”fapte mici” pentru că oricare dintre noi ar putea să le facă, măcar din când în când. Și pentru că nu trebuie să fim eroi ca să facem, uneori și fără să ne gândim de două ori, câte o faptă mică :)

Am povestit zilele trecute cu Oana Chele, marketing manager HARTMANN România, despre această campanie. Dar nu numai. Pentru că discuția a plecat spre mai multe zone, ca să le zic așa. Oana fiind, după cum puteți vedea, pasionată și pasională când vorbește despre cum pot fi ajutați oamenii suferinzi :)