Știți momentele acelea când parcă totul se leagă fără efort și când se întâmplă ceva frumos și care îți rămâne în amintire? Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine astea sunt printe cele mai frumoase. Pentru că – desi știți deja ca nu m-au dat niciodată afară din casă chestiunile astea spirituale – atunci parcă și eu simt faza cu zicerea aia, cum că Universul conspiră ca sa îndeplinească anumite dorințe. Și e bine atunci, e foarte bine :)

Despre David v-am mai spus. Un băiat exceptional cu părinți excepționali, niște supra-oameni din punctul meu de vedere. Acești trei fantastici duc de ani de zile o lupta în tranșeele autismului. Pentru că David suferă de autism. Doar că, datorită muncii fabuloase a părinților lui și a celor din jurul lor, dacă îl întâlnești pe David și nu știi nimic despre el, este un copil normal, doar că pus mereu pe întrebări. Imaginați-vă câtă muncă a însemnat extrem de dificilul drum al lui David și al părinților săi până aici.

În urmă cu ceva vreme, Mihai și Micky, părinții lui David, ne-au spus că vor să îl ducă în Turcia, la terapie cu delfini. Și, într-o discuție despre cum am putea, noi, cei din Kooperativa 2.0, să îi ajutăm să facă această deplasare, colegul Cezar Dumitru ne-a lovit decisiv cu un mail: ”am vorbit cu cei de la Paralela 45 și vor să ofere transportul până în Turcia și înapoi”.

Nu vă puteți imagina ce bucurie am simțit când am văzut acest mail. Și mi-au spus și ceilalți colegi din Kooperativa 2.0 că și eu au simțit același lucru, o bucurie teribilă. Doar nu doar pentru că a fost bifat, dacă vreți, capitolul transport (iar toate lucrurile astea costă, se adună multe…), ci mai ales că cei de la Paralela 45 au ales să spună ”vrem să ajutăm!”.

Să vezi cum oameni inimoși susțin o inițiativă de suflet și cum aduc o mare bucurie unor oameni minunați, care au avut parte de mult mai puține bucurii decât merită, ei bine, dragilor, așa ceva pe mine mă emoționează. Foarte tare :)

David și părinții săi au ajuns în Turcia, la terapia cu delfini. Bucuroși că au reușit să ajungă, nu ne-am pus înainte de plecare problema cu ”bre, e Turcia, sunt probleme acolo, alea, alea”. Și, recunosc cinstit, după ce i-am văzut plecați, m-am îngrijorat un pic. Dar i-am văzut în zilele următoare cum postau pe facebook de la locul faptei, am văzut că totul părea ok și m-am liniștit. Dar nu de tot. Pentru că, nu-i așa, ”bre, e Turcia, sunt probleme acolo, alea, alea”.

Imediat după ce s-au întors, Micky, Mihai si David ne-au povestit cum a fost. I-am lăsat să ne spună cum a fost cu terapia (doar de aia s-au dus acolo), să ne arate poze și filmări cu delfinii, după care l-am întrebat pe Mihai: ”auzi, dar nu v-ați simțit în pericol acolo? Știi tu, cu situația din Turcia…”.

S-a uitat un pic nelămurit la mine, apoi a cuplat ce vreau să zic și a făcut un gest cu mâna. A nepăsare. A fost de-ajuns pentru mine :)) Ne-a povestit după aceea că, în Antalya, nici pomeneală de nici o problemă, pentru ei ca turiști totul a fost super ok. Doar niște discuții seara, la un ceai, auzite de la mesele vecine mai aducea câte un pic de politică. În rest, nimic.

M-am gândit atunci la următorul lucru: dacă doi părinți și-au dus la terapie copilul în Turcia, fără să se teamă de contextual politic de acolo, nu ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a tăia Antalya, spre exemplu, de pe viitoarea listă de destinații pentru concediu? Vă las cu această întrebare…