„Haideţi cu mine„, ne spune doctorul Victor Costache, deschizând uşa unui salon. La vederea lui, trei persoane (un bărbat mai în vârstă, o doamnă şi un tânăr) se ridică brusc de pe patul pe care stăteau, de parcă au fost prinşi făcând ceva necuvenit. Se trag lângă perete, îşi pun mâinile la spate, într-o poziţie plină de respect şi îl salută cu voce înceată. De pe patul dinspre fereastră, un domn cam pe la 50 de ani, purtând o vestă ciudată, peste pijamale, dă să se ridice, încet. „Staţi jos, nu vă ridicaţi„, îi spune doctorul Costache, zâmbind. „Dar pot, domnule doctor„, îi răspunde pacientul, „azi dimineaţă chiar am făcut un tur de etaj„, continuă cu un to plin de mândrie. „Foarte bine, foarte bine, sunteţi în formă„, râde doctorul Costache.

Pacientul arată către cei aliniaţi pe lângă perete şi zice „familia, domnule doctor, au venit să mă vadă şi nu le vine să creadă că aşa arăt la două zile după operaţie„. Se uită înspre cei trei şi le spune cu mândrie: „dânsul este domnul doctor care m-a operat„. Cei trei nu spun nimic, dau din cap, uitându-se în jos, într-o atitudine plină de respect, doar doamna îşi pune mâna la gură şi parcă dă impresia că ar vrea să plângă. „În câteva zile vi-l dăm să îl luaţi acasă, să îl puneţi la treabă„, spune doctorul Costache (foto), zâmbind. Salutăm şi ieşim.

„I-am refăcut aorta şi i-am implantat o valvă în inimă. Era foarte grav când a venit, iar acum uitaţi-vă la el„, ne spune el, pe un ton de un firesc năucitor, de parcă ne povestea despre o ieşire la bere. Răspunde şi întrebării noaste nerostite despre vesta aia ciudată, pe care o purta pacientul. „Se numeşte heart hugger („care îmbrăţişează inima”, n.m.), a fost inventată de un inginer IBM, care a suferit o intervenţie pe inimă şi care şi-a dat seama cât de greu este pentru un pacient să suporte senzaţia după operaţia care i-a deschis pieptul„, ne explică.

Mă uitam la doctorul Victor Costache şi mă gândeam cât de mult a crescut în ochii mei din momentul în care l-am cunoscut la o conferinţă de presă în Bucureşti (era în „civilie” atunci) până când l-am văzut la lucru, la Spitalul European Polisano, unde am fost „internat” timp de două zile. Înainte era, pentru mine, doar un doctor cu un pedigree impresionat, dar era doar un pedigree teoretic. Ştiam, spre exemplu, că este singurul om din România care a făcut transplat de plămâni. Şi nu câteva, ci 30. Nu la noi, dincolo, acolo unde, de altfel, s-a format şi unde şi-a făcut un renume.

Apoi am avut extraordinara orportunitate să asist, cât eram acolo, la o operaţie realizată de doctorul Costache şi echipa sa, care m-a uluit. Şi nu spun asta pentru că a fost prima dată când am putut să văd de aproape, de la câţiva metri, o operaţie de asemenea anvergură. Ci pentru că ce am văzut m-a făcut să înţeleg de ce multă lume le spune unor medicii că sunt nişte demiurgi. Adevăraţi apărători ai hotarului dintre viaţă şi moarte. Oameni ca noi toţi, dar mult mai mult de atât.

V-aş putea spune foarte simplu în ce a constat operaţia la care am asistat: doctorul Costache a înlocuit o porţiune din carotida unui pacient. Simplu, nu? A înlocuit o porţiune dintr-o carotidă. Şi a salvat viaţa pacientului. Dar, evident, numai simplu nu este ce a făcut. Mie mi s-a părut că asist la o secvenţă dintr-un film al viitorului. Căci sala de operaţii, cu toată aparatură Star Trek de acolo şi cu întreaga desfăşurare de forţe, l-au pus pe doctorul Costache şi pe cei din echipa mea într-un fel de peliculă a viitorului, la care noi, cei prezenţi, ne uitam parcă din alte secole.

Cristi îmi dă un cot. Mă întorc înspre el şi îmi arată din ochi un clipboard, pe care era prinsă o foaie. Scris mărunt, pe toată foaia. Mă aplec să văd mai bine: era necesarul pentru operaţia la care asistam. Sute de chestiuni, pe mai multe categorii, de mai multe feluri. Nu am înţeles nimic din ce scria acolo. Dar mi-am dat seama, din nou, că asist la o întâmplare excepţională.

Ieşim din operaţie bulversaţi. Ne gândim fiecare la ale noastre. Dar simt că numitorul comun este respectul imens pe care doctorul Victor Costache l-a câştigat în ochii noştri. Ne reîntâlnim cu el după ceva timp. Şi ne arată o prezentare pe care o va susţine în perioada următoare în SUA, unde a fost invitat, alături de alţi mega-grei din chirurgia cardiovasculară şi toracică, să prezinte o premieră mondială, efectuată de el şi de echipa sa chiar la Sibiu, la Spitalul European Polisano: o implantare de proteză bifurcată Phantom pentru un anevrism de aortă.

„Ştiţi filmul The Phantom Menace?„, ne întreabă. Reacţionăm zgomotos „am văzut Star Wars de o grămadă de ori!„. „E bine, pentru că protezele astea Phantom parcă sunt din Star Wars„, râde el. După care ne dă mai multe informaţii despre aceste proteze, realizate dintr-un aliaj special şi care înlocuiesc anumite zone ale corpului, o tehnologie revoluţionară. Ne povestea despre aceste uluitoare chestiuni cu un aer de o normalitate desăvârşită, în timp ce noi îl ascultam cu gura căscată…

Mă uitam la el şi încercam să îmi induc singur sentimentul de „e ok, stai relax, eşti în România, există şi la noi aşa ceva, nu eşti prin Germania, nici în Franţa, eşti în Sibiu, deci în România„. Pentru că, vă jur, poţi foarte uşor, când eşti într-un spital precum Polisano şi când vezi doctori ca Victor Costache să crezi că asta este normalitatea. Şi să simţi, măcar pentru o clipă, că ţara asta mai are o şansă. Că există oameni ca Victor care vor să îi mai acorde o şansă. Şi să simţi că vrei să faci tot ce poţi să convingi ţara asta să îi lase pe aceşti oameni să îi acorde această şansă…

Ar mai fi o concluzie de tras, după mine, din tot ce v-am spus mai sus. Una care înseamnă, pentru cei care ajung în situaţia să analizeze nişte opţiuni, o diferenţă foarte mare din punct de vedere financiar şi, ca să îi zic aşa, logistic (deplasări, cazări etc.). Iar concluzia aceasta este, pe scurt: poţi să beneficiezi şi la noi, în România, de servicii medicale ca dincolo, furnizate de medici cel puţin la fel de bine pregătiţi, doar că la bani mai puţini. Uneori mult mai puţini. Am aflat că, pentru operaţii pentru care în Germania, spre exemplu, trebuie să plăteşti 70.000 E, la Polisano costă în jur de 15.000. În aceleaşi condiţii, repet. Şi cu medici cel puţin la fel de buni ca dincolo.

Asta aş vrea să reţineţi: că puteţi analiza şi varianta asta. Decizia, evident, vă aparţine. Dar să ştiţi că există.