Recunosc, mi-a fost tare lene să scriu, mai ales că am avut şi câteva lucruri de rezolvat. Ştiţi cum este: când câştigi ceva, automat cedezi altceva. Balanţa trebuie să fie întotdeauna egală şi de data asta a căzut pradă scrisul, el fiind singurul lucru din care am putut să sacrific. Unde mai adăugăm că stimatul domn Chinezu nu activează şi el o dată „Enable the WordPress, Movable Type, MetaWeblog and Blogger XML-RPC publishing protocols” ca să pot scrie şi eu ca omul de pe tabletă sau din Live Writer, deşi i-am tot zis. Mneah, decât zic :d

Aşa că să trecem rapid peste ce s-a întâmplat şi să adăugăm un link cu o descriere ceva mai mare, ca să ştim cum a fost la concert.

Primii la rampă, Heaving Earth, din Cehia. Death şi atât. Nişte death acolo. Au fost atât de impresionanţi încât mă apucase căscatul, deşi muzica nu aş spune că este una care să te îmbie la aşa ceva. Plus că au fost primii şi asta este întotdeauna o loterie. Ori iese, ori nu iese. Nu le-a ieşit.

Au urmat Forsaken World, Franţa, ţara iubirii. Black metal-ul, vă daţi seama, este o chestie care numai de iubire vorbeşte şi cam cu aia s-au ocupat francezii. Au reuşit să mai dezmorţească puţin publicul, dar nu prea mult. Nimic deosebit nici aici, doar vocea care este gata să se descurce în ceva mai multe registre.

Apoi au sosit spaniolii de la Noctem. Show energic şi agresiv, voce numai bună să-l readucă pe mort la viaţă, ceva artificii cu sânge. Pe scurt, au ridicat publicul în picioare şi era şi cazul, pentru că urmau cele două vedete ale serii. Noctem sunt de urmărit şi de ascultat, au destule de spus.

 Immolation au urcat, la propriu, lumea pe masă şi pe canapele. Apucătură românească, am şi avut un schimb de replici cu o tută care ţopăia la doi paşi de scrumiera mea. Metal ca la carte, tătuţule. Cu urlete, cu agresivitate, cu începuturi serioase de pogo, de-astea. Iar vocea a fost absolut demenţială.

Şiii…Marduk. Iar în Fabrica, odată cu urcarea lor pe scenă, începe să cânte o trupă formată din ăia care locuiesc în Infern. De toate pentru tot iubitorul de satane, aşa cum le spun eu. Marduk n-a ezitat nici să ironizeze declaraţiile belicoase ale Noii Drepte, ca şi absenţa membrilor acesteia de prin zonă, aşa cum promiseseră. Publicul a fost în extaz, iar la „Slay the nazarene”, piesă dedicată politicienilor amintiţi mai sus s-a lăsat chiar şi cu ceva cimilituri de mamă, dulci, româneşti. Iar Mortuus, vocalul, este delirant de bun.

În rest, incidente nu au existat, organizarea a fost bună, sunetul mai are ceva până să fie ceea ce trebuie, dar per ansamblu a ieşit o seară bună de metale grele pentru cei care agreează sonorităţile astea.

Să ne auzim cu bine de la următoarea cântare.

PS  – Pentru eventuale completări la ceea ce am scris mai sus, puteţi accesa şi cronica de pe Rockstage.