Mă uit la doamna din faţa mea, elegantă dar fără să fie un captain obvious al veştmintelor #casăzicaşa, vorbind o engleză cursivă, dar cu un pronunţat accent rusesc (aşa ni se pare nouă, europeni fiind), însufleţită de ceea ce ne spunea, dar fără să fie pătimaşă spre exuberantă. Ne povesteşte despre cum a înfiinţat bunicul său compania, despre cum a ajuns – nici ea nu ştie când – să fie the big boss al acestei companii, despre cum este să conduci o comoară naţională, care are aproape 70 de ani de activitate, timp în care a bifat peste 9.200 de reprezentaţii. Ne spune toate acestea firesc, ca un fel de poezie învăţată pe de rost, dar din categoria acelora de care nu te saturi niciodată, indiferent de câte ori le tot spui. E bine, îmi zic, e foarte bine. Aşa şi trebuie să fie.

Nino Sukishvili este şefa Baletului National Georgian Sukhishvilli. Poate că are o funcţie oficială, care să sune mai bine, nu ştiu, nu mă interesează. Eu aşa am simţit-o, că e şefă. Punct. Compania poartă numele familiei sale. A început ca dansatoare, apoi a preluat conducerea businessului, un business special, aparte, dar business (cu contabili, business plan, cashflow şi decizii foarte greu de luat). Este, dacă vreţi, doamna de fier a dansului tradiţional georgian. Sau, poate, aşa îmi place mie să pun ştampile, ca să îmi iasă bine textul.

„Aşa îmi iubesc eu ţara„, spune ea, simplu şi emoţionant, când o întrebăm de unde are această energie să meargă mereu şi mereu înainte. „Georgia is not Russia” este leitmotivul discursului ei când atingem zone de astea mai politiologice. Şi, inevitabil, ajungem la partea cu KGBiştii care însoţeau trupa prin peregrinările lor prin lume, „oficial erau doar doi ofiţeri, neoficial erau jumătate din dansatori„, râde Nino.

O întreb dacă în tot acest timp, în aceste zeci de ani de comunism sovietic, au existat cazuri de dansatori care să ceară azil politic în Occident. „Nici unul. Nici unul!„, răspunde ea, cu o mândrie pe care nici măcar nu încearcă să şi-o ascundă PRistic. După care se întunecă puţin: „acum pleacă mulţi, găsesc oportunităţi mai bune în alte ţări„.

O întreb dacă statul georgian se implică să susţină compania. O mică grimasă, abia perceptibilă: „suntem companie de stat, dar statul ne dă doar salariile (face un gest semi-lehamite cu mâna), care oricum sunt mici, nu pe ele ne bazăm„. Fac o paralelă cu România, unde îi spun că se închid instituţii culturale de stat de pe o zi pe alta, o întreb dacă statul georgian le-ar spune mâine că nu le mai dă bani ce ar face. „Suntem pregătiţi de când există compania pentru aşa cea„, răspunde ea zâmbind. Şi ne spune povestea cu bunicul ei, cel care a înfiinţat baletul, ameninţat cu „duşman al poporului” şi cu desfiinţarea companiei la începutul anilor 5o şi care a încărcat tot ce însemna trupa în două vagoane de tren şi a plecat (de nebun, am spune noi) prin toată Rusia ca să ofere spectacole oamenilor, fără alt ajutor şi sprijin decât încăpăţânarea lui că e bine ce face.

„Da, suntem pregătiţi pentru aşa ceva, suntem pregătiţi de când ne ştim„, zâmbeşte din nou Nino. Şi înţelegi că istoria de aproape 70 de ani a Baletului National Georgian Sukhishvilli este, de fapt, istoria unei familii de nebuni frumoşi, pentru care dansul a fost, este şi va fi viaţa lor. Îţi zici încetişor în barbă „respect!” şi te desparţi de doamna Sukhishvilli să te duci să te gândeşti un pic. La ea, la ei, la tine, la toate. Şi să te bucuri că există astfel de oameni.

Baletul National Georgian Sukhishvilli vine pe 20 noiembrie la Bucureşti. Nici măcar nu aş fi băgat de seamă o astfel de informaţie înainte de a sta de vorbă cu Nino. Nu are rost să vă mai spun de ce. Ar fi cuvinte în plus. Multe :)