Când am primit un mail de la Alexandru în care îmi spunea despre chestiunea de mai jos, nu am ştiut cum să reacţionez altfel decât să îl rog să îmi scrie un guest post pe tema asta. Pentru că, deşi am auzit şi sunt cât de cât familiarizat cu ea, sunt departe de a scrie competent despre. Mult prea departe. Aşa că între a face o scurtă menţiune pe blog şi a vă oferi, totuşi, informaţii detaliate am ales varianta guest postului de mai jos. Pe care vă invit să îl citiţi, comentaţi, discutaţi şi, dacă vă lasă conştiinţa, să ajutaţi.

–––––

Dragilor,

Chinezu nostru mi-a făcut probabil cea mai mare favoare lăsându-mă să scriu postarea asta pe blog la dumisale. E o treabă de drepturile omului, la care poate ajuta toată lumea. Eu sunt Alex Lovin, unii dintre voi ma știți de pe la prezentări sau din cluburi, alții de pe Twitter unde sunt @thypope.

Pe scurt:

S-a scris o petitie catre ONU, prin care li se cere să trimita o echipă independentă de investigație în Republica Populară Chineză, intrucât există numeroase dovezi că regimul chinez extrage pe viu organe de la prizonieri, in special „prizonierii de conștiință” și anume cei inchiși pentru convingerile lor politice, spirituale sau religioase – uigurii, tibetanii și Falun Gong sunt cei vizați în principal, dar și cei care cred în valorile democratice.

Sunteți rugați să luați petiția de aici, să o tipăriți, semnați, după care fie o scanați și o trimiteți pe e-mail la thypope pe gmail, fie se poate băga foaia semnată direct în fax, dacă preferați – scrieți un mail și vă furnizez și un număr de fax. Sunteți, desigur, rugați să postați și la voi pe blog această rugăminte.

Termenul de strângere al semnăturilor e cam de o săptămână și jumătate, adică undeva joia viitoare. Totuși cred că se poate și intârzia puțin, dar categoric e de preferat să ajungă semnăturile până atunci.

Pe lung: 

Atenție mare, pe lung urmează să fie ditamai cearceaful. Ca să explic pe îndelete e nevoie de multe date, un pic de retrospectivă și așa mai departe.

Uigurii și tibetanii tot sunt zgândăriți de către oficialii chinezi cam de când a ajuns comunismul la putere în China, prin anii ’50. Din câte am ințeles eu personal de pe lumea asta, comunismul, acolo unde se instaurează, vrea să fie cam singura mișcare socială apreciată, cunoscută sau respectată. Din câte știu, credința creștin-ortodoxă și religiile în general nu prea erau văzute bine de către regimul Ceaușescu.

Și aici apare Falun Dafa, cunoscută și sub numele de Falun Gong (în general vorbitorii de engleză îi spun așa) care este o practică de cultivare spirituală și fizică. A fost făcută publică în mai 1992 de către fondator, Maestrul Li Hongzhi, dar din câte înțeleg eu, calea ar exista de mii de ani în secret.

Partidul Comunist Chinez, căruia îi voi spune PCC, tocmai ce oprise cu o baie de sânge o mișcare de protest anti-regim din Piața Tiananmen din Beijing. Ca și în multe alte țări foste comuniste, poporul încerca să schimbe ceva. Excepție au făcut Coreea de Nord, oficial numită Republica Populară Democrată Coreeană, iar regimul cubanez s-a înfruntat cu niște teste destul de serioase după căderea URSS. Despre evenimentele din Piața Tiananmen din 1989 puteți citi aici: (din păcate pagina în limba română oferă doar vreo două rânduri și câteva linkuri).

Adepții acestei practici spirituale s-au înmulțit întrucât domnul Li a participat la Oriental Health Expo în decembrie 1992 și acolo, Falun Gong a primit cele mai multe aprecieri din partea vizitatorilor, mulțumită efectelor terapeutice excelente.

Statul chinez deja îl declarase formal pe domnul Li ca „Maestru de Qigong” prin intermediul Societății Chineze de Cercetare Științifică a Qigongului și îi eliberase un permis pentru a preda în toată țara. Falun Dafa fusese recunoscută ca o ramură de qigong de către aceeași organizație.

Până în 1996, practica a fost promovată și apreciată public de către stat. Însă, în acel an, domnul Li a declarat că a terminat de predat în interiorul Chinei, după ce ținuse deja o serie de prelegeri în 1995, în Paris (la invitația ambasadei chineze de acolo) și ulterior în Suedia.

Între timp, Societatea de Cercetare ceruse tuturor practicilor de qigong să înființeze ramuri ale Partidului Comunist în organizațiile lor. Domnul Li a refuzat și Falun Gong a cerut excluderea din Societatea de Cercetare. Ulterior, domnul Li a explicat motivul: Societatea părea să fie mai interesată de profitul de pe urma qigongului decât de cercetarea propriuzisă. De asemenea, Falun Gong a încercat să se înregistreze în alte trei organizații guvernamentale, inclusiv Asociația Budistă din China, dar toate aplicațiile au fost respinse.

Imediat a apărut primul articol care denigra Falun Gong, în ziarul Guanming Daily, unde practica era catalogată drept o „manifestare a unor superstiții feudale”. Practicații din China au răspuns trimițând scrisori ziarului și Asociației Naționale de Qigong.

Asociația Budistă din China începe să critice Falun Gong, insistând asupra membrilor săi să nu înceapă să practice. Cărțile Falun Dafa sunt interzise, pe motiv că „propagă superstiții”. Însă, copiile piratate înfloresc, cu aprobarea domnului Li Hongzhi.

Societatea de Cercetare adoptă o rezoluție prin care anulează statutul de membru al Falun Gong.

Tensiunile au continuat, iar de fiecare dată când presa chineză critica Falun Gong, practicanții pichetau pașnic sediile birourilor de presă, de multe ori reușind să obțină retractări sau scuze oficiale. De asemenea, nu toate aparițiile în presă ale Falun Gong erau negative.

Din 1998, autoritățile chineze au început să monitorizeze și să colecteze informații despre practicanți. Aparent, erau ascultate telefoane, oamenii erau urmăriți și hărțuiți, iar meditația era oprită. În același an, Comisia de Stat pentru Sport a sugerat că există între 60 și 70 de milioane de practicanți în China. În 1999, o persoană oficială din Comisia Națională de Sport a Chinei declară într-un interviu că aproximativ 100 de milioane de oameni practică Falun Gong și alte forme de qigong.

1999 este și anul în care a început persecuția acestei căi de cultivare. În aprilie, o demonstrație de protest a practicanților Falun Gong a fost oprită cu forțe de securitate, iar 45 de protestatari au fost reținuți. Alți practicanți pichetează sediul primăriei Tianjin, dar li se spune că ordinul de oprire a manifestației a venit de la Beijing și că acolo ar trebui intervenit.

Pe 25 aprilie, peste 10000 de practicanți s-au strâns la Beijing pentru a cere încetarea hărțuirilor împotriva grupului. Deși premierul chinez de la acea vreme, Zhu Rongji, a fost de acord să elibereze practicanții reținuți și i-a asigurat că guvernul nu se opune Falun Gong, pe altă parte liderul PCC de atunci, Jiang Zemin, pregătea suprimarea mișcării, împreună cu șeful securității chineze, Luo Gan.

Pe 7 iunie, aproximativ 70000 de practicanți au călătorit până la Beijing pentru a prezenta solicitări autorităților. Ei au fost interceptați, trimiși acasă și puși sub supraveghere.

După pregătiri destul de intense, incluzând crearea unui birou special, „Biroul 610”, care nu se supune nici unei legi, regimul chinez începe persecuția pe 20 iulie 1999. Se dorea eradicarea Falun Gong prin închiderea locurilor de practică, interzicerea activităților și a literaturii, răpirea practicanților și reeducarea („transformarea”) acestora în lagăre de muncă forțată și spitale psihiatrice.

Mai multe detalii sunt scrise aici.

De atunci, practicanții din afara Chinei au încercat, prin proteste pașnice la ambasadele chineze sau prin demonstrații publice, să aducă problema persecuției în atenția publicului larg. Chiar și în interiorul Chinei adevărul a ieșit la iveală. Însă cel mai grav abuz este acela al recoltării organelor, pe viu, de la practicanții închiși. Autoritățile chineze au raportat 18500 de transplanturi de organe între 1994 și 1999, iar între 2000 și 2005, un număr mult mai mare, de 60000. Sursa organelor, susțin ei, o constituie deținuții condamnați la  moarte care au fost executați.

Amnesty International a estimat că numărul de execuții din China se ridică la 2000 de prizonieri anual, iar donațiile voluntare reprezintă câteva sute pe an. Deci, în afară de faptul că foarte multe transplanturi rămân neacoperite, numărul lor crește brusc în același timp cu începerea persecuției împotriva Falun Gong.

Recoltarea forțată a fost dezvăluită de o femeie care a pretins că practicanţii Falun Gong sunt ucişi pentru organele lor la spitalul unde lucra. Ea a mai spus că soţul ei, chirurg la acelaşi spital, situat în afara oraşului nord-estic Shenyang, i-a dezvăluit că a înlăturat corneea de la 2.000 de practicanţi Falun Gong vii. Se întâmpla în martie 2006.

O săptămână mai târziu, un doctor militar chinez nu numai că a confirmat povestea femeii, dar a pretins că asemenea atrocităţi au loc în 36 de lagăre de concentrare diferite din toată ţara. Acesta a afirmat că a fost martor la transportul masiv al practicanţilor Falun Gong în trenuri pentru bovine, noaptea, sub securitate strictă. Suporterii Falun Gong şi activiştii pentru drepturile omului au început imediat investigarea acuzaţiilor. Ei au dat telefoane la spitale din China pretinzând că sunt pacienţi şi vor să cumpere un rinichi sau un ficat. Spre oroarea lor, doctor după doctor au confirmat în mod deschis: „Avem Falun Gong în stoc, doar veniţi şi vă dăm organul într-o săptămână”. Practicanții sunt persoane sănătoase datorită stilului lor de viață și pacienții preferau organe de la ei.

În iulie 2006, David Kilgour, fost parlamentar și fost secretar de stat pentru Asia Pacific, împreună cu David Matas,  avocat pentru drepturile omului, au publicat un raport de 140 pagini, la sfârşitul căruia au tras ”regretabila concluzie că acuzaţiile sunt adevărate”. Jurnalistul american Ethan Gutmann a iniţiat propria sa anchetă. Ambele investigaţii au concluzionat că practicanţii Falun Gong sunt ucişi pentru organe.

Profesorul Arthur Caplan, directorul Diviziei de Bioetică de la Centrul Medical Langone al Universităţii din New York, a revizuit toate dovezile din perspectiva unui profesionist medical, şi a ajuns la aceeaşi concluzie, anume că există un sistem de stat care “ucide la comandă”.

Din august 2006 încoace, Raportorul ONU pentru Tortură, Manfred Nowak, şi Raportorul ONU pentru Intoleranţă Religioasă, Asma Jahangir, au prezentat Comitetului ONU împotriva Torturii, numeroase mărturii despre prelevarea de organe de către PCC de la practicanţi Falun Gong vii. În 2008, raportorii au arătat că: “Astfel cum s-a raportat, timpul scurt de aşteptare pentru un organ compatibil poate sugera existenţa unei arhive computerizate a organelor destinate transplantului şi a unei bănci imense de organe aflate în donatori vii”. Se pretinde că discrepanţa dintre numărul organelor disponibile şi numărul surselor identificabile este explicată de organele prelevate de la practicanţi Falun Gong, şi că cresterea numărului de trasplanturi din anul 2000 coincide şi se corelează cu începutul persecuţiei împotriva acestor persoane“. (documentul ONU – A/HCR/7/10/Add.1, 29 februarie 2008, paragraful 40 -41)

Alte dovezi care există sunt mărturii ale practicanților Falun Gong care au fost în închisori și au spus că au văzut corpurile fără organe ale altor practicanți și convorbiri telefonice înregistrate cu personalul spitalului. Foștii prizonieri au relatat că undeva în jurul anului 2000, oficialii închisorilor şi doctorii au început să facă teste medicale sistematice deţinuţilor Falun Gong teste care ignorau suspicios rănile cauzate de torturile la care aceştia erau supuşi, dar verificau starea de sănătate a organelor vitale; aceasta a servit de fapt la crearea unei baze de date, a unei arhive computerizate a organelor destinate transplantului.

Până la apariția pe plan internațional a știrilor legate de recoltările forțate de organe în China, spitalele chineze își făceau reclamă pe website-uri că pot oferi orice organ compatibil în 1-4 săptămâni. Experţii medicali afirmă că un interval de timp atât de scurt poate exista doar dacă spitalele chineze au acces la un stoc uriaş de ”donatori” de organe vii (o bancă imensă de organe aflate în donatori vii). De exemplu, un pacient din Asia, domnul HX, le-a relatat celor doi investigatori (Kilgour și Matas) despre cele două călătorii ale sale pentru a primi un transplant în Shanghai. În prima călătorie din septembrie 2003, patru rinichi proaspăt scoşi din corpurile furnizorilor au fost transportaţi la spital pentru testarea compatibilităţii, în timpul şederii sale de două săptămâni, şi toţi patru s-au dovedit a fi incompatibili. În cea de-a doua călătorie, în martie 2004, încă patru rinichi au fost testaţi până s-a găsit unul compatibil. Spitalul Shanghai Changzheng, unul din cele mai mari şi mai bine-cunoscute din China, este afiliat celei de-a doua Universităţii Militare de Medicină. Site-ul spitalului afişa că timpul mediu de aşteptare pentru un transplant de ficat este de o săptămână, dar această declaraţie a fost ulterior scoasă de pe site.

Închisorile şi lagărele de muncă din China, în colaborare cu spitalele afiliate armatei chineze şi poliţiei armate, aleg din sute de mii de prizoneri, donatori de organe pentru clienţii lor (mulţi de peste hotare), ceea ce înseamnă că îi ucid pe aceia ale căror organe au fost identificate că se potrivesc. Într-o inovație macabră, pentru a diminua șansele ca organul să fie respins de corpul pacientului, organele sunt extrase înainte ca persoana să fie oficial declarată moartă. Apoi corpul este cremat pentru a se șterge dovezile.

Imediat ce au apărut acuzaţiile de recoltare de organe, oficialii PCC au încercat să distrugă dovezile, în timp ce încercau să nege acuzaţiile. Ei au blocat investigaţiile chiar şi atunci când Comitetul împotriva Torturii al Naţiunilor Unite a cerut un registru detaliat al surselor de organe.

Pe plan internațional, diferite guverne, agenţii și organizații internaţionale au luat atitudine și măsuri după ce au aflat de acuzaţiile şi dovezile privind recoltările forțate de organe. Astfel, la începutul anului 2007, agenţiile israeliene de asigurări de sănătate au stopat trimiterea pacienţilor în China pentru transplanturi. În Israel, au anulat sistemul național de asigurări prin intermediul căruia se plătea pacienţilor costul transplanturilor efectuate în China, afirmând că aceasta se datorează apariției raportului Kilgour&Matas.

În Australia, guvernul nu permite ca chirurgii chinezi să participe la specializări în transplantul de organe.

În Taiwan, guvernul a interzis brokerajul de transplanturi.

În iunie 2011, în fişa de emigrare a Statelor Unite (DS-160) a fost adăugată următoarea întrebare, aplicabilă pentru China şi alte ţări: ”Aţi fost implicat direct în transplantul forţat de organe sau ţesuturi umane?”

Las conștiința fiecăruia să-i spună ce să facă mai departe.