Pe vremurile comuniste, căminele culturale erau chiar centru de cultură. Mă rog, cultura așa cum o vedeau autoritățile, de regulă, dar tot se mai întâmplau niște concerte de muzică populară adevărată, niște seri de poezii, niște piese de teatru. Îmi aduc aminte, de exemplu, de serile de poezie de la Desești, unde Nichita Stănescu era o prezență constantă. Eram copil când am participat la câteva seri de acestea și îmi aduc aminte cu mare plăcere de ele.
Acum, dacă mă întrebați repede, asociez căminele culturale cu nunți și cu întâlniri electorale. Poate că greșesc, nu știu, dar asta îmi vine în minte prima dată. V-aș ruga să îmi dați argumente că nu este așa. Sau, după caz, să ziceți că așa este :)
Am scris acestă postare pentru că am primit o invitație pe facebook la, citez, ”MARE BAL MARE LUI 16 APRILIE (a doua zi de Paste) va invitam sa participati la o seara minunata alaturi de formatia FAVOPIT din Farcasa care va cinta la Caminul Cultural din comuna Basesti . Sonorizarea, lumini si DJ asigurate de www.dinamicmbm.ro .
Pentru ca distractia sa tina cit mai mult o sa incepem dupa finalizarea Vecernei de Paste (ora17) . Va asteptam cu chef voie buna si multe SURPRIZE.”
Deci cum?
2 thoughts on “Mai funcționează căminele culturale? Cu accent pe ”culturale” întreb”
S-au construit si renovat in ultima vreme destul de multe camine culturale. Din pacate, destinatia lor e alta… Nunti, botezuri, parastase… Directorii de camine culturale par a fi doar administratorii acestor asezaminte (inchiriaza vesela, taie facturi) si nu animatori culturali. Mai in gluma, mai in serios, ma intrebam si eu acelasi lucru „mai functioneaza caminele culturale?” in urma cu ceva vreme:
–––––
„Căminul cultural este locul unde cultura se simte la ea acasă :) Adică, îşi aprinde liniştită o ţigară, stă picior peste picior, îmbucă fără prejudecăţi dintr-o pită şi-o slănină, te invită la o fasole frecată şi-un castravete murat. De-o vreme încoace s-a cam îngrăşat, şi-a schimbat garderoba, a devenit mai greoaie şi mai ursuză. Rar, doar când mai are curajul să se privească într-un ciob de oglindă, îi revine buna dispoziţie, şi-atunci îşi aduce aminte de vremurile de glorie ale căsuţei sale, şi ţi le povesteşte cu nostalgie, alungându-şi, cochetă, de pe obraz, o umbră de suspin: Ce vremuri erau acelea, domnul meu! Dumneata n-ai de unde să ştii, că eşti prea tânăr. Cum veneau tovarăşii de la judeţ la mine acasă şi ce manifestări mai făceam noi pe atunci. E drept că erau vremuri grele, comunism feroce, cum se exprima un tovarăş simpatic, care-mi aducea tot timpul câte-un pachet de BT, dar ne descurcam noi. Şi venea lumea puhoi să vadă câte-un scriitor de la oraş sau un film sovietic, ori agapa frăţească de la încheierea recoltei. Ei, dar la Moş Gerilă câţi veneau, de trebuia să aduc scaune de la şcoală ca să aibă toţi loc! Aveam, pe atunci, de toate în casă: aparat de proiecţie, staţie de amplificare, instrumente muzicale, costume populare, veselă inscripţionată cu blazonul casei mele, până şi o cortină frumoasă dintr-o catifea grea şi roşie. Numai că nu prea puteam să cântăm ce voiam, nici să citim unele cărţi pe care secretarul de partid le avea trecute în agenda lui, dar tot mai spuneam măcar un banc cu Bulă după ce plecă el. Apoi a venit Revoluţia şi am zis c-o să fie totul bine, adică o.k., că acum aveam voie să spunem şi cuvinte imperialiste. Şi a fost bine, că au început să vină străinii pe la mine acasă să-i vadă pe coconi cum joacă şi cum ţâpuresc. Ne-au adus şi ajutoare, de la cărţi până la calculatoare şi televizoare. Am început să pun filme pe video că aşa era moda pe atunci. Şi era plin căminul meu şi lumea era mulţumită că mai ţineam câte-o serată culturală şi câte-un joc. Domnii de la judeţ încă mai veneau pe la mine, mai galanţi şi mai dornici să le arăt folclorul în toată splendoarea lui. Dar timpurile astea luminoase n-au ţinut mult, că s-a trecut la descentralizare şi toţi banii au ajuns la consiliile locale. Ăştia m-au părăsit, nu mi-au mai dat nimic, de-am ajuns în halul acesta. Uită-te şi dumneata, îmi plouă în casă, se prăbuşeşte tavanul pe mine şi ei nu mă ajută cu nimic. Căminul meu a ajuns casă de nunţi şi de pomeni, că altceva nu se mai face aici. N-am mai auzit o poezie şi nici n-am mai citit o carte aici, de-mi vine să cred c-a uitat lumea a buchisi slovele. Nu mă mai vizitează nimeni, nici măcar în sărbătorile mari, aşa a încheiat bătrâna doamnă evocare despre vremurile de glorie ale căminului ei, de-mi venea şi mie dorul de tovarăşa aceea cu codiţe, pe care am cunoscut-o la cenaclul de literatură ce se ţinea demult în căminul cultural.”
Tocmai ni s-a refuzat un proiect de turneu teatral prin satele Romaniei! De cand cu descentralizarea, nimeni nu mai are chef sa dea bani pentru proiecte care nu se desfasoara in zona lor de interes (politic)! Sute de mii de oameni nu vor avea niciodata sansa sa inteleaga ce este Teatrul, ce insemana sa vezi un actor care joaca la cativa metri de tine si sa simti ceva din acel mister al acestei arte. Dar nu e vorba numai de teatru! Felicitari pentru articol!