Doina Ruști este o scriitoare despre care auzisem destul de des în cercul meu de amici, prieteni și friends. Dar nuș cum s-a făcut de nu am apucat să îi citesc nici o carte. Până am ajuns, cumva din întâmplare, pe la Diverta și, cum de fiecare dată când intru într-un astfel de stabiliment nu am cu să nu plec fără măcar vreo 4 cărți, printre cele cumpărate cu acea ocazie s-a numărat și o carte a stimabilei. Prima ever.

Ei bine, foarte inspirat am fost să cumpăr fix Mâța Vinerii. Și să îmi încep ceea ce se prevede (simt intens) a fi o relație de lectură constantă a scriiturii stimabilei Doina Ruști fix cu o carte în care istoria este prezentă așa cum este spuma prezentă în bere. Adică indisolubil legată și apărând de fiecare dată când, din diverse pricini auctoriale, se stârnește firul epic.

Pe sistemul deja consacrat, iacătă cu ce am rămas după această carte semnată Doina Ruști.

Istoria Bucureștiului. Poate că e vârsta la mine. Sau poate că e un fel de vină pe care o simt că nu am acordat destulă atenție acestui oraș în care locuiesc de peste 20 de ani și în care mi-am crescut și îmi cresc copiii. Sau poate este pur și simplu faza aia cu a venit vremea să se întâmple asta. Dar din ce în ce mai des sunt atras de istoria Bucureștiului. Din diverse epoci. Din diverse perspective. În această carte nu aș putea spune că afli foarte multe fapte istorice. Dar atmosfera pe care o găsești, relația dintre oameni, modul în care își vorbesc îți spun enorm de multe despre chestiunea în cauză. Și, cumva, poate ți-o zic într-un mod care îți intră mai ușor la corazonul de amator de istorie decât dacă ți-ar fi enumerat niște pagini de manual. Cum ar veni, sugerarea printre rânduri este mai atractivă decât titlurile ”Rămâi prost când vezi cum a fost istoria!”.

Ezoterismul ciudățesco-straniu. A spune despre mine că nu le am cu chestiile astea spiritualo-religioase ar fi un understatement (pardon my French). În sensul că nu le-am studiat, nu mă atrag, nu intenționez (cel puțin conștient) să mă las atras de așa ceva. Dar asta nu înseamnă că nu îmi stârnesc, uneori, curiozitatea. Iar Doina Ruști a apăsat fix pe butoanele alea care trebuie încât să mă țină aproape de lumea aia ciudată din carte, construită cu o logică internă care nu te lasă să îi zici ”mă leși, măh, cu spiritulismitice de astea!?”. O să vedeți când o să citiți cartea că așa este cum zic eu. Lumea asta ciudată creată de Doina este foarte, foarte interesantă.

Rețetele. Nu alea reale, ca să le zic așa. Deși există și de astea în carte. Dar alea făcute special pentru a lua mințile oamenilor, pentru a crea o isterie a râsului (excelentă scena aia, excelentă!), adică niște rețete care nu ai nici o legătură cu realitatea. Sau, mă rog, au ele legătură cu o realitate, dar nu cu a noastră, ci cu una din carte. Cumva, merită să citiți cartea asta numai că să vedeți rețetele alea, jur. De aceea nu vă dau nici un exemplu. Ca să vă îndemn, și așa, să cumpărați și să citiți cartea.

Recomand Mâța Vinerii tuturor celor interesați de cele trei chestiuni despre care v-am raportat mai sus. Plus o scriitură care o să vă intrige măcar în asemenea hal încât să vreți să mai citiți ceva scris de Doina Ruști. Cam cum am pățit io, zic.