Vă spuneam în urmă cu ceva vreme că mă bucură faptul că proiecte precum eusunt12.ro se întâmplă. Am urmărit constant evoluția acestui proiect (hai să îi zicem, mai degrabă, concept) și mi-a plăcut ce am văzut. O dovadă clară că, în ceea ce privește fotbalul și comunicarea lui, se pot face și lucruri deștepte, dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Apoi, azi, am văzut filmulețul de mai jos. I-am dat play așa, pe repede înainte. Dar apoi, pe măsură ce mi-am dat seama despre ce este vorba, m-am emoționat. Și mi s-a făcut un dor de mama…

Și mi-am adus aminte de acele momente, când veneam după un meci ba cu o julitură, ba cu o vânătaie cât China, ca să nu mai zic de faza când m-au adus pe brațe acasă, după o ruptură musculară (dar ce gol am dat atunci, din foarfecă; după care fundașul m-a rupt…). Săraca mama… Abia acum, când am și eu trei copii, înțeleg ce era în sufletul ei. De fiecare dată…

Am rămas după filmul de mai jos cu o remușcare. Pentru că mi s-a făcut un pic rușine de acele momente în care, public, îi făceam de telecomandă pe jucătorii ale căror mame le vedeți în filmul de mai jos. Și mi-am dat seama că, fără să vreau, le-am adus (mă refer la toți cei care am făcut asta) multă tristețe în suflet…

Așa că, doamnelor, măcar astăzi și măcar de data aceasta, vă rog să mă iertați… Să ne iertați…

Dați și voi un share acestui film. Ca un fel de ”iertați-ne, doamnelor, pentru că ne-am gândit doar la fiii voștri, nu și la dumneavoastră”…