Gimnastica românească nu mai este a noastră. Dar poate fi a urmașilor noștri. De noi depinde…

În urmă cu câteva luni, la Cluj-Napoca, la un eveniment, am întâlnit un domn în vârstă. Care a stat, tot evenimentul, retras într-un colț. La final, în timp ce noi hăhăiam pe acolo, a venit înspre noi, și-a cerut scuze și mi-a zis, uitându-se direct în ochii mei: ”Domnule China, vreau să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru rugby. Să nu lăsați pe nimeni să vă spună că nu a contat ce ați făcut, pentru că ar fi o mare minciună. Atât am avut să vă spun, vă rog să mă scuzați că v-am deranjat”.

Am rămas fără replică. Și nu sunt un om care să pățească de astea. Dar vorbele lui, venite într-un context neașteptat și de la o persoană de la care nu mă așteptam, m-au lovit dur. Și pe termen lung. Pentru că și acum, uite, mă gândesc la ce mi-a spus.

După ce mi-am revenit din surpriză, l-am rugat să stăm puțin de vorbă. Și el a acceptat. Dar a ținut să precizeze: ”nu vreau să îmi faceți interviu, nu vreau să mă dați pe site, nu vreau nimic din toate acestea. Numele meu nu contează, ce v-am spus este părerea unui român care trăiește drama că sportul românesc nu mai este ce a fost odată”. Acesta este, de fapt, motivul pentru care nu v-am spus niciodată despre această întâlnire. Și motivul pentru care nu vă dau numele domnului. Pentru că așa a dorit el, să rămână anonim.

Am povestit mult, mai bine de o oră. Povestea lui este povestea unui profesor de sport, care, timp de 40 de ani, ”a dat sănătate copiilor. Pentru el a face sport echivalează cu sănătate. Restul sunt detalii, zicea. Căci de la sănătate pornește totul. Au trecut prin mâna lui zeci de generații. Și – așa cum aveau să îmi confirme niște amici din presa clujeană – i-a influențat pe mulți dintre ei. Și Clujul a dat niște campioni și pentru că domnul profesor a apărut la fix în viața lor.

Tot ce mi-a povestit a fost cu durere în glas. Și cu o permanentă întoarcere în trecut. În trecutul în care România însemna foarte mult în lumea sportului mondial. Dar nu o făcea batjocorind actuala generație de sportivi, ci doar exprimându-și tristețea că lucrurile sunt cum sunt.

De la el am învățat o lecție fundamentală când vine vorba despre faza cu ”ce am fost și ce am ajuns”. Pentru că extraordinarul om pe care am avut ocazia să îl cunosc mi-a spus așa: ”Știți cine este de vină că alergătorul român de sută nu reușește să coboare sub 11 secunde? Dumneavoastră”. Văzându-mă perplex, a completat: ”Și eu. Și ministrul. Și taximetristul. Și vecina de la parter. Toți suntem de vină. Toată România este de vină. Când o să înțelegem asta și o să ne asumăm vina, atunci o să putem începe să construim. Și, poate, sportul românesc să trăiască o a doua glorie”.

Domul profesor m-a învățat și pe mine, om la 40 de ani, așa cum a învățat generații întregi înaintea mea. Mi-a dat o lecție de patriotism, dacă vreți. O lecție pe care, dacă nu o absolvim, ca națiune, s-ar putea să rămânem repetenți ca popor. Nu doar la sport. Ci la tot ce înseamnă a fi român într-o Românie a românilor pentru români și cu români.

Când am văzut clipul de mai jos, mi-am adus aminte de întâlnirea cu domnul profesor. Și am simțit că trebuie să scriu rândurile de mai sus. Dintr-o suflare. Să las tot ce am de făcut și să vă împărtășesc această experiență. Mi s-a părut că se potrivește. Și că, dacă nu vă spun despre ea și despre campania #suntemcuvoi, m-aș face vinovat de vina despre care mi-a spus domnul profesor…

200 de fetițe se antrenează în fiecare zi pentru cel mai frumos vis: de a deveni o mare campioană. O nouă Nadia poate fi în oricare dintre ele. Proiectul “Țară, țară, vrem campioane!” e abia la început. #suntemcuvoi

Posted by Lotul Feminin de Gimnastica al Romaniei on Thursday, 28 January 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *