Am trei copii. Minunați. Grozavi. Care mă învață cel puțin tot atât de multe lucruri pe cât îi învăț eu pe ei. Pentru că am învățat, cu mulți ani în urmă, că a-ti asculta copii înseamnă uneori mai mult decât să te asculte ei pe tine.

O lecție teribil de importantă pe care am învățat-o în toți acești (mulți și frumoși) ani de când sunt tată este următoarea: copiii fac ce te văd pe tine că faci, nu ce le spui să facă. Pentru că puterea exemplului, poate mai mult decât în orice alte relații inter-umane, funcționează în cazul relației părinți-copii.

Poți să îți răcești gura de pomană pe n subiecte, propovăduind că trebuie să facă aia și aialaltă, că așa e bine și că așa e frumos și că așa e politicos. Degeaba. Căci, dacă nu te vede pe tine, ca părinte, că faci ce zici că ar trebui el să facă, piticul tău te tratează cu un jemonfichism impresionant. Căci, nu-i așa, tata nu este profesor sau nuș ce, tata este tata și eu fac cum face tata.

Văd de multe ori pe stradă părinți pe care nu îi înțeleg nici să mă tai. Părinți care, deși trecerea de pietoni, spre exemplu, este la vreo 20 de m de locul în care se află, forțează traversarea în locuri nepermise, făcând un slalom periculos cu copilul atârnat zdravăn de o mână. Când îi prind la cotitură, îi întreb de ce fac asta. Răspunsul, în 90% din cazuri, este: ”Mă grăbesc, ce să fac?!”. Iar 10% te înjură. De față cu copilul.

Există domenii în care, dacă zici copilului să facă ceva și tu nu faci și copilul face nu cum zici tu, ci cum faci tu, nu este chiar așa de grav. Pe chestiuni de politețe, spre exemplu. Adică nu se rupe cerul dacă nu salută (pentru că nici tu, nu-i așa, nu saluți). Însă, în ceea ce privește comportamentul în trafic, aici schizofrenia groaznică (dați-mi voie să îi zic așa) între ce zici tu ca părinte și ce faci tu ca părinte poate avea urmări îngrozitoare. Pentru că aici nu mai este vorbă că a ratat un salut, ci că imitarea comportamentului părintelui poate să îl coste viața pe copil.

Mi se pare uluitor cum unii părinți nu înțeleg că un copil de câțiva anișori nu are abilitățile unui adult. Altfel spus, e groaznic să vezi părinți care se enervează ”măh, ce nu înțelegi când îți spun să te uiți după mașini?!”, cumva fiind fermi convinși că un copil de 10 ani trebuie să știe exact ca cei mari să se ferească de primejdii și să sară peste obstacole. Doar că, săracul copil…, nu are vârsta necesară să funcționeze ca un adult. Pentru că este copil, măi oameni buni! Și pentru că atenția sa distributivă pur și simplu nu funcționează așa cum funcționează la un adult. Și e groaznic să te bazezi pe asta atunci când îl înveți, prin ce faci tu ca părinte, că poate să treacă prin locuri nepermise – ”măh, ce nu înțelegi când îți spun să te uiți după mașini?!” – și să comită te miri ce haiducii în trafic. Este un risc imens pe care vi-l asumați. Și pe care eu nu îl înțeleg de nici o culoare.

Copiii mei știu teoria lui ”oooops!”. Pe care le-o repet mereu și mereu. Și care, în esență, sună cam așa: o mică neatenție, o mică neglijență, un ”oooops!” comis din faptul că ai lăsat doar pentru o secundă garda jos te pot costa enorm. Și atunci de ce să nu încerci să nu ajungi să comiți acel ”oooops!”?

Măi oameni buni, oricum viața e parșivă și ne lovește când nu ne așteptăm cu te miri ce. Atunci de ce să îi oferim șanse să ne lovească, de ce să ne punem copiii în pericol pentru că ne grăbim, cum spuneți atâția care faceți asta? Este peste puterile mele de înțelegere, vă jur…

Salut, de aceea, cu mare, mare drag inițiativa Mobile Kids a celor de la Daimler Mercedes-Benz și Salvați Copiii România (acești minunați cu adevărat minunați). Care – v-o spun direct – încearcă să compenseze ceea ce mulți părinți nu fac: să le explice copiilor cum trebuie să se comporte în trafic, la ce să fie atenți, cum să ajungă teferi din punctul A în punctul B.

Am fost ieri la Școala Centrală din București, unde am asistat, pentru prima oară, la o sesiune de informare Mobile Kids. Copiii au fost adorabili, au avut niște întrebări și niște răspunsuri de m-au lăsat cu gura căscată, așa cum doar copiii pot să o facă :) M-am întâlnit și cu Andi Moisescu, președintele onorific Salvați Copiii România și mare fan al inițiativei. Și, în timp ce el dialoga cu piticii (și o făcea foarte bine, lăsându-i pe ei să vorbească, el doar pregătind terenul pentru ca ei să fie bucuroși că au dat răspunsul corect) mi-am dat seama că ce face el este extraordinar: prin faptul că este un mega-nume Andi se substituie cumva părinților care nu au avut timp, au fost prea grăbiți, nu îi interesează să se implice în educarea copiilor lor în ceea ce privește comportamentul în trafic.

Da, știu, poate părea ciudat ce zic, dar hai să vă spun altfel: imaginați-vă că unul din copiii care au vorbit cu Andi pe tema asta habar nu aveau (sau, mai rău, le știa pe invers, văzând cu traversează strada aiurea părinții lor) că există anumite reguli, care să îi protejeze. Și că Andi, cu autoritatea numelui său, reușește să planteze în mintea acestui copil sămânța că trebuie să aibă grijă, că trebuie să se protejeze. Și că această sămânță se va activa exact în acel moment în care copilul ar fi putut fi altfel într-o imensă primejdie.

De asta mi se pare extraordinar ce fac Andi, Salvați Copiii și Daimler Mercedes-Benz și pentru asta au tot respectul și toată susținerea mea.

RESPECT!

https://youtu.be/Dxtb8b0sgk4