Să ştiţi că folkul nu moare singur. Noi îl lăsăm să moară…

Aş vrea să înţelegeţi că nu e o acuză. Nici măcar un reproş. Este doar o constatare. Pe care am experimentat-o pe propriul coracon. Căci, înainte de a-l cunoaşte pe nebunul de Make, şi eu mă făceam vinovat de această vină (hai să îi spunem aşa, ca să ne înţelegem româneşte). Dar, în timp şi după ce am fost pe la mai multe concerte şi festivaluri de folk, am înţeles că folkul nu are cum să moară atâta vreme cât nouă ni se mai strânge stomacul atunci când ascultăm câte un folkist plecat dintre noi, când ne freamătă feng shuiul când o ascultăm pe Alina Manole, când rânjim fasolea corespunzător când îl ascultăm pe Cosmin Vaman, sau când ne adunăm pe sistem de băut o bere cu prietenii şi să fredonăm murăturile lui Make.

Folkul nu o să moară atâta vreme cât unii mai încăpăţânaţi decât noi o să facă isprăvi precum „Folk din pana mea” pentru ca noi, cei mai puţin încăpăţânaţi decât ei, să ne bucurăm de folk. Folkul nu o să moară atâta vreme cât există un Sorin Poclitaru care să îşi compună versurile ştiind că un folkist, cândva, o să i le pună pe muzică. Folkul nu o să moară atâta vreme cât oameni minunaţi precum Cristi şi Cristina Pustai o să fie mereu şi mereu o lume în lume, când vine vorba despre folk.

Să ne bucurăm, aşadar, că această muzică a sufletului pentru sufletul care are nevoie de muzică nu o să moară, de fapt, niciodată. Pentru că nu o să o lăsăm noi să moară niciodată :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sau comentează direct cu contul tău de Facebook: