Puţine lucruri reuşesc să mă ia prin surprindere. Şi nu pentru că nu am breşe majore în sistemul de apărare sufletească pe care mi l-am construit, cu peticeli şi repeticeli, în cei aproape 39 de ani de când o ard pe ăst pământ. Ci pentru că am, totuşi, acest sistem de apărare sufletească, peticit aşa cum este el, dar care funcţioneză bine merci.
Şeful statului major al acestui sistem propriu şi persona se cheamă „anticipează şi pregăteşte-te mental şi coraconistic pentru ce va urma„. Este şeful di tutti capi în acest sistem. Căci îmi ordonă să nu mă duc în şlapi şi în maieu în Retezat şi nici cu cuşmă şi polar în august la Vama Veche. Este şăful care mă fezandează pentru experienţe noi.
Dar sunt momente în care sistemul meu de apărare sufletească este cam degeaba. Căci, atunci când ceva sau cineva reuşeşte să speculeze o breşă şi să treacă de fortificaţiile dârz înălţate în toţi aceşti ani, face dezastru. Implacabil, irefutabil, intempestiv. Şi ce este mai trist este că nu reuşesc să înţeleg de ce păţesc astfel de lucruri, de ce mă afectează ceva ce, cel puţin la nivel teoretic, nu ar trebui să mă izbească atât de tare. Şi totuşi…
V-am spus cele de mai sus pentru că am simţit că trebuie să încerc să vă fac să înţelegeţi de ce m-a lovit atât de tare – uite, şi acum când scriu aceste rânduri mi se strânge stomacul… – vizita pe care am făcut-o la Geamăna, lângă Roşia Poieni, la iazul de decantare de acolo. Poate că ar trebui să mă rezum la a vă spune că, atunci când am văzut priveliştea de acolo, am simţit că mi se strânge stomacul, că mi se pune un nod în gât, am strâns pumnii tare şi din dinţi şi mai tare şi mi-a venit să plâng…
O să încerc, totuşi, să vă duc şi pe voi acolo, ca un fel de refacere a traseului. Ca un fel de pelerinaj invers pe care îl fac înspre acele locuri, de data asta din amintire înspre realitatea pe care amintirea ar vrea să fie altfel…
Cum vii dinspre comuna Lupşa, imediat ce ai lăsat în urmă drumul principal, îţi dai seama că te apropii de lacul Geamăna pentru că drumul devine din ce în ce mai prost. Dar tu nu prea bagi în seamă astfel de chestiuni, căci peisajul este splendid, ai avut noroc şi de vreme excelentă, eşti curios să vezi şi tu cum e lacul ăla de steril cu biserica înfiptă în el, aşa că mergi înainte.
Imediat ce dai cu ochii de lac, pare că totul e ok. Adică, din depărtare, peisajul din fundal, cu splendidele dealuri colorate de cromatismul ăsta înnebunitor al toamnei te cam fentează şi potenţează – ceea ce ţie ţi se pare că este – luciul lacului. Şi începi să zâmbeşti…
Cum ocoleşti lacul prin dreapta (pe acolo am fost sfătuiţi să o luăm ca să ajungem la biserică), vezi la un moment dat că – ceea ce ţie şi se pare că este – luciul lacului capătă nişte împletiri coloristice inedite, de parcă ar fi un cappuccino de ăla cu mai multe feluri pe care îl ceri când vrei să te dai jmeker în loc să ceri cum expresso simplu. Şi ridici un pic sprânceana…
Nici biserica scufundată nu ţi se pare ceva care să te revolte sau nuş ce. Ba chiar, dintr-un motiv pe care l-am putea plasa în organul pe care ţoţi îl avem pentru estetica urâtului, ţi se pare interesantă metafora cu biserica ucisă de progresul omenesc (and shit).
Dar apoi cobori panta uşoară înspre biserică. Şi începi să deschizi ochi din ce în ce mai mari. Căci ceea ce ţie ţi se părea a fi luciul apei este, de fapt, o vomă minerală, scuipată din stomacul omului civilzat şi împinsă de diafragma bestiilor tehnologice care, la oareşce depărtate, sfârtecă muntele (metaforă de căcat, ştiu, dar de căcat m-am simţit când am văzut voma aia, aşa că aşa vreu să simţiţi şi voi).
Aungi la mal. Un mal ciudat. Un mal care nu separă pâmântul de apă, ci pământul de alt pământ. Pământul pe care îl iubim de pământul pe care nu o să îl putem iubi niciodată. Pământul care ne dă viaţă de pământul care nu o să mai trăiască niciodată. Viaţa de moarte. Groaznic sentiment…
Te duci pe lângă conducta aia care, simţi deja, fără să ştii exact, are un rol important în toată porcăria care se întâmplă acolo. Şi ca să mai bag o metaforă de trei lei: este ca un şarpe polimeric pe care l-ai strivi dacă i-ai găsi capul, numai că, vedeţi voi, capul lui nu e acolo, ci departe, în istorie, la nişte comunişti care au adus civilizaţia aia comunistoidă şi departe, în zilele noastre, la nişte oameni cărora li se rupe că noi vorbim aici de şarpele polimeric…
Şi ajungi pe un fel de pasarelă. Ciudată şi aberantă, cam cum este totul în acest loc. Nişte scânduri prinse de nişte bidoane de alea mari de pastic albastru, cu denumiri de alea de parcă simţi răsuflarea profei de chimie din liceu în urechi.
Pe această pasarelă se întinde şarpele polimeric. Şi taie lacul steril în două, aducând şi mai multă tristeţe peste tristeţea care oricum te-a înghiţit deja încă de când ai înţeles nu doar că nu mai poţi să faci nimic, ci că nu ai fi putut să faci ceva nici înainte…
Să vă mai spun? Să îmi aduc aminte câţi sfinţi am coborât şi câte spurcăciuni mi-au venit la gură? Împotriva tuturor şi împotriva nimănui? Nu vă mai spun. Mai bine tac. Şi vă las să vă uitaţi la poze. Multe tremurate. Multe strâmbe. Nu le-am editat deloc. Le-am lăsat aşa cum le-am făcut atunci, am vrut să le las aşa, ca să surprindă greaţa, tristeţea, ura care m-a cuprins atunci.
Doar lacrima din colţul ochiului nu o puteţi vedea. Pentru că nu a văzut-o nimeni. Doar eu…
Notă: Am ajuns în aceste locuri cu ocazia taberei Foto Union şi – pentru pasionaţii de fotografie – am făcut pozele cu un Fujifilm FinePix X-M1 Silver kit 16-50mm de la f64.ro.
16 thoughts on “Foto reportaj cu nod în gât de la lacul Geamăna – Roşia Poieni”
macel, crima….. mersi ca m-ai pus la curent cu realitatea ! Chiar nu stiam de acest loc in ignoranta mea de care acum imi e rusine !
Eu stiam de el, am vazut poze, am vazut filme. Dar atunci cand ajungi acolo se simte altfel totul. Dupa ce ai parcurs splendidul peisaj din zona aia, cand ajungi la mizeria sterila te apuca alea…
Si cand te te gandesti ca cei de la conducere incearca sa ne convinga ca genul acesta de exploatari aduc bine tarii. Noi, cei din Baia Mare, stim ce inseamna haldele de steril si nu din auzite :(
Sa stii ca nu se compara iazul de la Bozanta cu cel de la Geamana. La Bozanta e muuult mai putin lovitor, pentru ca nu exista peisajul ala splendid de la Geamana, cu care sa compari mizeria sterila.
„Pământul pe care îl iubim de pământul pe care nu o să îl putem iubi niciodată. „. Daca am fi iubit pamantul am mai fi avut lacul asta?
Noi da, ei nu.
Cum spuneau astia in sutele de mii de spoturi idiotico-publicitare „…ce e bine pentru Romania e bine si pentru mine …”
Felicitari pt participare si articol!
… cu nodul in gat si cu pumnii stransi …
As striga, dar nu am glas, as fugi, dar nu am unde, as uita, dar nu pot, as ierta, dar nu am voie … dar sper ca intr-o zi …
Ati facut un lucru minunat prin prezentarea acestor crime ale unor inconstienti. Fotografiile sunt remarcabile. Felicitari!
eu zic sa nu mai plangem cu lacrimi de crocodil. ne place confortul? ne place sa avem apa calda la discretie in fiecare zi, la orice ora? ne place ca nu ma caram apa rece cu galeata din fantana vecinului de la 2oom? ne place caldura pe teava (eventual ingropata in dusumea, ca tevile sunt inestetice)? ne place sa avem gresie si faianta pna in tavan, pe care sa le schimbam o data la 2 ani? ne place sa mergem cu masina pana la colt dupa paine? atunci ciocu’ mic! si sugerez autorului sa vada si niste gropi de gunoi! sunt mai spectaculoase! „au mancat tot si au lasat ramasitele lor copiilor” zicea Psalmistul
Nu ai inteles nimic. Si imi pare ca iti traiesti viata pe cale de consecinta. Tristetea este masiva, zicea psalmistul disponibilizat din lipsa de versete.
Victor nu a inteles nimica, da …
Felicitari! Si pentru articol si pentru poze! Ma asociez sentimentelor tale. Eram in dilema daca sa-njur un premier. Azi, acum, ii zic una: Sa gemi domnule premier sub povara durerilor generate de GEAMANA! Domnul acesta, premierul -ponta, sustine ca face bine poporului care l-a ales. El ce fel de sentimente o fi avind cind vede mormintul bisericii din imagine, al satului si vailor in care sterilul a fost lasat sa curga, sa ucida, sa puna alaturi, cum spui tu Cristian, viata si moartea, pentru totdeauna?
ponta a fost in America si a luat o doza de prostie cit mai mare pentru gazele de sist, acum vine in tara sa lamureasca oamenii ca-i bine acolo, ca si la noi o sa fie bine. Pentru cine si cind? Cu voia ta, pun articolul pe FB, pe pagina premierului. Salutari de la un revoltat, de citiva ani, impotriva aberatiilor de exploatare de la Rosia si a gazelor de sist. pastel
Greu de ţinut un echilibru între util şi natural, între necesar şi distructiv… Dar având în vedere că nu avem o ţară cu întindere de te plictiseşti (gen Rusia, America, China ş.a.) ar fi tare bine să avem grijă de pământul pe care-l avem, de păduri, de ape, de munţi, pentru că toate acestea ne sunt date în administrare doar, nu suntem proprietari, şi le vom lăsa moştenire copiilor noştri. Articol de 10*.
Pingback: Cum dracu să nu îţi placă de Mugur Pop? - Cristian China Birta