05.12.2016

Interviu Stephen Smith, despre Holocaust: „Dacă îţi pasă, o să îţi aminteşti; dacă îţi aminteşti, o să îţi pese”

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Omul este fiinţa supremă de pe acest Pâmânt. Miracolul care a permis dezvoltarea noastră, ca specie, nu poate fie explicat îndeajuns. Încă. Poate că suntem doar un accident al evoluţiei, o eroare genetică survenită, la un moment dat, din cine ştie ce cauze. Sau poate că un zeu (insert aici pe cine vreţi voi, în funcţie de ce credinţă aveţi în suflet) a decis să sufle viaţă şi înţelepciune în bucata de lut care a fost, cândva omul (şi la care bucată de lut oricum ne întoarcem în final). Sau, poate, aşa cum crede marele actor Marin Moraru, nişte extratereştrii au decis că e prea frumoasă planeta asta ca să nu aibă o fiinţă superioară hălăduind pe aici.

Suntem, ca specie, superiori animalelor din incredibil de multe puncte de vedere. Dar, din când în când, această superioritate devine un blestem înfiorător. Căci, atunci când, cu inteligenţa noastră masivă, decidem că a venit momentul să ne găsim motive, care mai de care mai ciudate, să facem rău celorlalţi şi, în cele din urmă, să ne facem rău nouă înşine, ei bine, atunci fiinţa superioară numită om devine doar o mizerabilă întruchipare a răului ne-natural, a urii necondiţionate, a neomeniei supreme.

Multe momente ale istoriei noastre ca civilizaţiei au fost caracterizate de desfăşurarea infernală de forţe malefice, în numele unor mizerabile obiective, care mai de care împachetate în urâcioase manevrări ale cuvântului şi ale sufletelor. Dar care, în esenţă, au fost mostre de neomenie incredibilă. Momente de ruşine perpetuă pentru noi, specia supremă de pe acest pământ.

Holocaustul a fost unul din acest momente. De neînţeles pentru partea raţională a multora dintre noi. Ne neacceptat pentru partea sufletească a multora dintre noi. De neiertat pentru partea civilizată a multora dintre noi. Una din ruşinile perpetue ale noastre ca specie. O ruşine pe care o să o purtăm în ADNul nostru istoric până la sfârşitul civilizaţiei şi dincolo de el.

Am avut onoranta emoţie (aceasta este expresia, vă rog să o înţelegeţi ca atare), să fiu invitat din partea României să fac parte dintr-un interviu comun, pe care, alături de colegi din câteva ţări est-europene, l-am luat lui Stephen Smith, producătorul executiv, din partea USC Shoah Foundation — Instititul pentru Istorie Vizuală și Educație, al documentarului „O zi la Auschwitz„, pe care puteţi să îl vedeţi în această seară, pe Discovery, de la ora 20.00.

A adresa câteva întrebări unui om care a văzut multe dovezi ale neomeniei supreme este foarte greu, credeţi-mă. Poţi să îl întrebi 1 milion de lucruri şi poţi să îl întrebi nimic. Pentru că ai vrea să afli un milion de lucruri şi să nu afli, de fapt, cu adevărat ce s-a întâmplat. Când am început să pregătesc întrebările, eram (aşa cum de puţine ori mi se întâmplă în viaţă) blocat de multitudinea de posibilităţi de a găsi întrebări la care aş vrea răspunsuri. Dar mi-a venit ideea să îl întreb pe fiul meu, Alex, care la cei 15 ani ai săi, a studiat în ultima vreme (nu mă întrebaţi de ce, el face parte din acea generaţie de tineri pentru care eu am tot respectul!) Holocaustul. Căci am simţit că el va face lumină, cu perspectiva sa tânără, asupra nebuloasei din capul şi din sufletul meu.

Şi aşa s-a şi întâmplat. Căci el a ales, practic, întrebările pe care, în cele din urmă, i le-am adresat lui Stephen. Şi care, recunosc, nu au fost primele mele opţiuni. Dar, când am văzut răspunsurile sale, mi-am dat seama că fiul meu a ales bine. Mult mai bine decât aş fi putut eu să o fac. Pentru că el face parte din generaţia care nu vrea să uite. Care ştie că nu trebuie să uite. Lucru pentru care îl felicit şi îi felicit generaţia care gândeşte aşa.

Aveţi mai jos interviul integral. Cu menţiunea că am tradus doar răspunsurile pe care Stephen mi le-a dat mie, iar restul interviului este în engleză. Am primit între timp traducerea integrală a interviului, mulţumesc Discovery!

Cristian China-Birta: Care este cea mai plauzibilă teorie care să explice ura lui Hitler împotriva evreilor, în opinia dumneavoastră?

Stephen Smith: Ei bine, evident că s-a discutat foarte mult pe acest subiect. Un lucru pe care îl ştim cu certitudine este că, în vreme ce antisemitismul care a existat în Europa, în diferite forme (politic şi cultural, antisemitismul există în Europa de secole), acesta nu este un motiv suficient în sine pentru a crea condiţiile genocidului, ale uciderii în masă a evreilor. Totuşi, acestea au fost nişte condiţii pre-necesare, care au pus fundaţia, care au constituit acele rădăcini ale antisemitismului şi fără de care naziştii nu ar fi avut atâta succes în a convinge, la început poporul german iar mai apoi să obţină colaborarea din partea atâtor naţiuni să participe la acest genocid. Aşa că, în primul rând, antisemitismul are nişte rădăcini foarte vechi.

Stephen_SmithATeoriile politice au analizat acest aspect şi l-au disecat în sensul că au găsit o confluenţă între circumstanţele politice în care evreii au fost percepuţi (pentru că percepţia a jucat un rol important) atât în capitalism, cât şi în comunism, astfel încât au devenit inamicul virtual perfect pentru nazişti. La asta s-a adăugat stereotipurile culturale şi religioase, care existau deja, aşa că a fost foarte uşor pentru ei să demonizeze evreii, punându-i pe nazişti, în primul rând, într-o puternică poziţie din această perspectivă, dar şi ducând la crearea unei a cincea coloane, invizibilă, în jurul căreia oamenii ar trebui să se unească pentru a-şi salva ţara.

Aşa că aceasta nu este doar un soi de teorie politică, ci mai degrabă cheia de interpretare, una ideologică, pentru că naziştii ar fi putut crea alte idei populiste similare, fără să fie necesar ca poporul evreu să fie considerat ţapul ispăşitor. Totuşi, ce au făcut naziştii – şi cu succes – a fost să insereze chiar în fundamentele naţional-socialismului ideea de rasă supremă, despre care ei spuneau că trebuie să ceară socoteală cuiva, oricui. Altfel spus, cineva trebuia să fie vinovat, iar evreii erau inamicul perfect şi la îndemână în contextul de atunci.

Aş mai vrea să spun un lucru despre Holocaust: acum se povesteşte despre această perioadă monstruoasă şi demonică din istorie, dar, dacă ne uităm de la începuturile naziştilor până la construirea camerelor de gazare, exista ideea că evreii erau responsabili de toate relele şi că erau demonici din toate punctele de vedere, existând, încă dinainte ca naziştii să ajungă la putere, dorinţa ca evreii să fie excluşi din Utopia spre care ei au vrut să o creeze. Dar a fost nevoie de mulţi paşi ca aşa ceva să se înfăptuiască, iar fiecare pas era câte o decizie politică de zi cu zi, luată de cei care deţineau puterea şi care făceau parte din birocraţie şi din sistemul legislativ. Deci ceea ce s-a întâmplat nu a fost rezultatul unui regim monstruos şi extraordinar de rău, deşi aşa ceva exista în ADNul său, ci rezultatul unui complex de circumstanţe politice, culturale şi sociale de zi cu zi, care au dus, în cele din urmă, la uciderea evreilor. Oricum, întrebarea este una complexă…

Cristian China-Birta: Vă rog să îmi spuneţi de ce credeţi că este important ca tânăra generaţie să înveţe despre Holocaust.

Stephen Smith: Ei bine, în primul rând, din punct de vedere istoric, este foarte o perioadă din istorie foarte importantă, care trebuie cunoscută. Nu numai ceea ce s-a întâmplat, ci mai ales cum s-a putut întâmpla aşa ceva, naşterea naţional-socialismului, ideologia urii rasiale care a venit „la pachet” şi distrugerile pe care le-a adus, nu numai în rândul comunităţii evreieşti, care era ţinta principală a genocidului, dar şi dezastrul complet din toată Europa pentru multe populaţii, care au căzut victime persecuţiei şi uciderii în masă, la un nivel oribil. Doar ca perioadă istorică dacă ne uităm la Holocaust şi este un motiv suficient ca să cunoaştem ce s-a întâmplat.

Dar este şi un motiv să ne punem întrebări serioase despre civilizaţia noastră în sine, despre valorile pe care civilizaţia noastră le conţine, despre structurile politice pe care le avem, despre încrederea pe care să o avem în ele sau nu, întrebări despre democraţia în sine: 33,5% din populaţia Republicii de la Weimar a votat cu naziştii, din diferite motive. Erau un partid politic popular, aşa că putem să ne punem întrebări despre legitimitatea politică şi despre cum ajungem să facem nişte alegeri şi despre ce valori şi etică folosim ca să facem aceste alegeri.

De aceea, folosind mărturiile pe care le-am adunat la Shoah Foundation, mergem mult prin licee şi vorbim despre acest subiect. Dar ceea ce nu facem este să zicem că „asta este ceea ce trebuie să ştiţi despre Holocaust” şi să impunem o anumită curiculă pe baza căreia tinerii să înveţe despre Holocaust, pentru că există foarte multe perspective asupra subiectului, aşa că încercăm să oferim material de studiu pentru profesori, care aparţin unor discipline diferite, astfel încât acest material să îi ajute să analizeze Holocaustul prin „lentilele” acelor discipline şi să îi ajute pe elevi să aibă o adordare inter-disciplinară, ca să înţeleagă că, atunci când societăţile violente se nasc, afectează întreaga lume. Este important să poată să vadă toate aceste lucruri din perspective diferite. Aşa că încurajăm tinerii să aibă o viziune inter-disciplinară când învaţă despre Holocaust.

Cristian China-Birta: Puteţi să îmi spuneţi ce este mai înspăimântător: ca oamenii să uite Holocaustul sau să nu le pese deloc de el?

Stephen_Smith_0Stephen Smith: Ei bine, aceasta este o întrebare capcană… Cele două aspecte sunt, evident, legate între ele, pentru că, dacă posezi un mod de a-ţi aminti lucrurile, un anumit sentiment că „ai fost acolo„, atunci îţi oferă posibilitatea să înţelegi mai multe. Vă dau exemplu Marea Britanie. Când eram copil, în Marea Britanie nu se prea vorbea despre Holocaust. Nu s-a întâmplat la noi. Eram într-o atitudine de negare. Ca urmare, nu exista un interes cu adevărat pentru subiect. Acuma, când o să organizăm Holocaust Memorial Day în Marea Britanie, săptămâna viitoare, o să fie cel puţin un milion de oameni care o să participe, în toată ţara. Eu am fost primul preşedinte al National Holocaust Day şi am văzut cum s-a produs schimbarea, pe parcursul a 10 ani. O să aibă loc 500 – 600 evenimente în toată ţara, în care oamenii o să îşi aducă aminte, iar asta va face ca mulţi alţi oameni să fie din ce în ce mai interesaţi. Aşa că cele două chestiuni sunt interconectate şi cred că am avea o mare problemă dacă nu am gândi aşa.

Indiferent la care aspect te gândeşti, sunt interconectate: dacă îţi pasă, o să îţi aminteşti; dacă îţi aminteşti, o să îţi pese. Dar aveţi dreptate, totuşi. Pentru că trăim într-o lume în care trebuie să ne vedem de vieţile noastre, iar Holocaustul pare că a avut loc cu mult timp în urmă, aşa că mulţi se întreabă de ce să ne pese de ceva ce s-a întâmplat în trecut şi care nu li s-a întâmplat lor? Înţeleg asta, dar este înfricoşător. Pentru că avem nevoie să ne aducem aminte de aşa ceva, avem nevoie să ne pese.

Încă ceva: am menţionat-o pe Victoria Vincent (vezi interviu mai jos, n.m.). Îmi amintesc cum, chiar înainte de a muri, la un eveniment pe care l-am organizat, a spus ceva foarte interesant unui reporter de la BBC. El a întrebat-o care este cel mai important aspect al Holocaustului pentru ea? A răspuns foarte simplu: amintirea, indiferent că eşti creştin sau musulman sau evreu, să nu uiţi că aşa ceva ţi se poate întâmpla şi ţie şi că, dacă înţelegi asta, atunci fă totul ca aşa ceva să nu se poată întâmpla nimănui. Cred că acest răspus foarte bine leagă cele două chestiuni ale amintirii şi ale nepăsării, despre care m-aţi întrebat.

Mai jos aveţi întrebările colegilor din celelalte ţări şi răspunsurile lui Stephen.

Polonia: Cum e posibil ca un englez fără origini evreiești să adune cea mai mare colecție de mărturii de la supraviețuitorii Holocaustului ?

Stephen Smith: O întrebare interesantă, despre o poveste personală lungă… M-am născut într-o familie creștină din Sherwood Forest, în Nottinghamshire, unde tatăl meu era pastor metodist. La un moment dat, mergând în vacanță în Israel, mi-am dat seama că există o strânsă legătură între iudaism și creștinism, pe care eu nu o mai explorasem până atunci. Așa am ajuns la universitate să citesc teologie și să încerc să înțeleg relația dintre iudaism și creștinism. Cu cât studiam mai mult, cu atât îmi dădeam mai bine seama că antisemitismul a fost și este o prezență constantă în lumea creștină, de mai multe secole, iar ideea mi s-a părut îngrozitoare. Așa am decis să studiez mai aprofundat istoria și implicațiile antisemitismului. În scurt timp am ajuns la Holocaust, care, desigur, rămâne cea mai cumplită formă de antisemitism și de genocid de care a avut vreodată parte lumea. Am început să mă gândesc la implicațiile sale și mi-am dat seama că, în mare parte, comunitatea evreiască fusese lăsată să reacționeze pe cont propriu la ideea de Holocaust, deși acei oameni fuseseră victimele sale. M-am întrebat cum a fost posibil ca noi și civilizația noastră occidentală, care am generat antisemitismul și am permis apariția nazismului și a lagărelor morții, să nu discutăm pe larg despre vina noastră, ca reacție la Holocaust. Așa mi-am dat seama că nu era doar o problemă a evreilor, ci o problemă a civilizației occidentale. Pe scurt, eu și fratele meu am înființat Centrul Național al Holocaustului din Marea Britanie și am stat de vorbă cu foarte mulți supraviețuitori ai Holocaustului. Ei mi-au povestit multe despre experiențele lor – nu numai informații istorice, ci și concluzii personale la care a ajuns fiecare, în urma a ceea ce trăise. Mi-am scris teza de doctorat în domeniu, pe baza mărturiilor acestor oameni. Iar acum câțiva ani am fost invitat de Shoah Foundation, care a fost înființată de Steven Spielberg în Los Angeles… De asta mă ocup și acum.

Rusia: Ce înseamnă această problemă pentru dv., personal, și cum v-ați simțit când ați fost în persoană la Auschwitz?

Stephen Smith: Am fost pentru prima dată la Auschwitz în 1992. Citisem mult despre Holocaust, văzusem documentare despre Holocaust, dar îmi amintesc că stăteam în picioare acolo, pe șina de tren care trece prin Auschwitz și pe care o veți vedea și în documentar… Am ajuns acolo pentru prima dată în 1992 și m-au izbit două lucruri. Primul a fost o discuție pe care mi-am amintit că am avut-o cu un supraviețuitor al Holocaustului, care mi-a spus: ”Ar trebui să te duci și să vezi locul acela, ca să știi unde s-a întâmplat totul. Eu sunt din Polonia… Astăzi, când mă duc acolo, nu știu unde a fost ucisă familia mea, nu știu unde li s-a împrăștiat cenușa, nu mai știu nimic despre ei… Așa că pentru mine, tot locul acela e ca un cimitir evreiesc uriaș.” Mi-am amintit cuvintele acelui om în timp ce stăteam pe șina de tren și mă uitam în jur. Nu vedeai nici urmă de pietre funerare, nume, date de naștere sau de deces… Deși era un cimitir, nu aveai acolo sentimentul individului… Dar în acel loc mi-am dat seama că toți cei care ajunseseră acolo erau totuși indivizi distincți, fiecare dintre ei avea o viață a sa, care merita studiată și prezentată. Era răspunderea întregii lumi să le acorde acest semn de respect… Asta a fost prima mea întâlnire cu Auschwitz-ul. Cât despre a doua… Eu m-am născut în anii 1960, iar în Anglia, sentimentul general era ceva de genul ”Știți, noi am luptat alături de Aliații care, în final, i-au învins pe naziști. Deci suntem bine.” Iar concluzia era: ”Acum știm pentru ce am luptat.” Dar în a doua vizită a mea la Auschwitz… Scuze, am mai fost acolo de multe ori între timp, dar ceea ce m-a frapat când am fost cu Kitty de această dată a fost ideea că ea chiar a pășit efectiv într-o cameră de gazare. Ați auzit partea asta ? Am spus-o clar ? Stătea în dreptul camerei de gazare și povestea despre familiile deținuților, cum se vedeau printre copaci și își hrăneau copiii… Iar Natalia și Lydia, cele două fete care au fost acolo la filmări, alături de ea, au întrebat-o ce a spus atunci, când știa că e pe cale să fie ucisă. Iar Kitty le-a răspuns: ”Nu puteam să spunem nimic și nu puteam să facem nimic. Orice am fi făcut doar ar fi înrăutățit situația. Dacă ne-am fi dat frâu liber emoțiilor, pur și simplu ne-ar fi copleșit.” Și atunci, când am fost acolo cu Kitty timp de câteva zile, m-a izbit complexitatea acelui loc, organizarea perfecta cu ajutorul căreia naziștii își amăgeau victimele și le puneau în poziții atât de dificile. Evreii care soseau în lagăr și urmau să fie uciși erau întâmpinați tot de evrei, care se ocupau de camerele de gazare fiindcă nu aveau de ales. Erau priviți de evrei care sortau hainele pe care le aduseseră cu ei în lagăr. Se aflau într-o zonă geografică foarte mică, dar total controlată, iar cruzimea și sângele rece cu care naziștii își amăgeau victimele până în ultima clipă erau cumplite. A fost sfâșietor s-o aud pe Kitty povestind despre asta.

Croația: Cândva ați spus că, dacă vrem să evităm greșelile trecutului, trebuie să evităm o complicitate a tăcerii și să ne luptăm împotriva urii. Care sunt cele mai eficiente metode de a face asta, după părerea dv. ?

Stephen Smith: Cred că putem face asta în mai multe feluri. În primul rând, de obicei așteptăm până când o criză scapă de sub control și abia apoi reacționăm. Ar trebui să ne implicăm în rezolvarea unei probleme mult mai devreme, în loc să așteptăm, de pildă, ca rasismul să ajungă într-un punct în care se produc deja violențe de stradă. Știm că există rasism în școli și în colegii sau în diverse alte locuri – și știm asta cu mult înainte să se producă violențe. Întrebarea este ce facem în această privință când încă mai avem timp să acționăm. Deci prima idee ar fi să trecem la acțiune mai rapid și să creăm societăți cu un nivel de respect mai ridicat și în plan intern, și față de alte societăți. Astfel de acțiuni ar fi cele mai eficiente, mai simplu de realizat și cu efecte pe termen lung. După ce criza deja s-a produs, situația se complică, fiindcă cele mai multe crize au nevoie de intervenția guvernului, ceea ce înseamnă că și civilii, și alte categorii de populație au fost afectate economic, dar și din alte puncte de vedere… Dar cetățenii pot să le spună clar politicienilor că sunt preocupați de problemele respective. Dacă electoratul își anunță politicienii că este interesat de o anumită problemă, chiar dacă aceștia nu vor acționa foarte rapid sau foarte eficient, cel puțin vor lua notă de acest interes pentru anumite aspecte. Deci prima idee ar fi să le spunem liderilor politici, chiar dacă nu ne aflăm în plină perioadă electorală, că ne interesează anumite probleme și că nu vrem să se întâmple anumite lucruri.

În al doilea rând, un aspect care mă preocupă pe mine, personal, ca Președinte UNESCO pentru educația cu privire la genocid. Trebuie să începem să ne învățăm copiii de la vârste cât mai fragede cum să devină cetățeni globali eficienți, cum să se facă auziți, cum să devină activi și implicați. Mai ales acum, când au la dispoziție instrumente care nici nu existau în urmă cu 20 de ani – rețele de socializare și așa mai departe. Noi sperăm că, dacă îi învățăm să folosească eficient aceste instrumente, vor deveni susținători mai buni ai cauzelor umanitare – mai buni decât cei din generațiile anterioare. În filmul cu Kitty, e foarte interesant că ea a decis să ia două fete, de 16 și 17 ani, adică vârsta pe care o avea ea când a fost Auschwitz. Un mesaj foarte clar din partea ei: fetele nu numai că au vârsta ei de când a stat la Auschwitz, dar sunt și reprezentantele generației următoare, cu un set diferit de competențe de comunicare. Ea le-a încurajat foarte tare să devină un fel de ambasadoare, să spună mai departe povestea ei, ca un avertisment lansat spre viitor. Cred că astfel de povești chiar ne pot ajuta.

Bulgaria: De ce, dintre toți supraviețuitorii Holocaustui, ați decis să spuneți tocmai povestea lui Kitty Hart-Moxon ?

Stephen Smith: Bună întrebare ! Când mi-am scris teza de doctorat, am dat foarte repede peste mărturiile lui Kitty, fiindcă ea a fost unul dintre primii supraviețuitori care au vorbit despre experiența ei: chiar în 1945, imediat după Al Doilea Război Mondial. De ce ? Fiindcă se adunau dovezi pentru procesele în care erau judecați criminalii de război. Ea scrisese vreo două sau trei pagini despre experiența ei. Așa am descoperit-o și m-am dus să stau de vorbă cu ea, fiindcă știam că tot ea scrisese o carte în 1961 și încă una în 1987, deci scrisese măcar de trei ori mărturii despre ce se întâmplase acolo. De asemenea, în 1978 făcuse un film intitulat ”Kitty Returns to Auschwitz” (”Kitty se întoarce la Auschwitz”), foarte asemănător cu cel făcut de noi, care va fi difuzat duminică. Ea s-a întors în acel loc ca unul dintre primii supraviețuitori care au pășit din nou într-un lagăr de concentrare, împreună cu o echipă de filmare, încercând să-și descopere propria poveste, fiindcă în acel moment ea nu știa prea clar care era povestea ei. Unul dintre motivele pentru care am ales-o pe Kitty a fost că am vrut să văd care era povestea ei acum, la vârsta de 89 de ani. Cum își spune ea povestea și ce însemna pentru ea să se reîntoarcă la Auschwitz, care a devenit un symbol foarte puternic al Holocaustului, al perioadei naziste și al genocidului contra evreilor. Am vrut să văd cum ar spune ea această poveste unei generații care abia crește, deci nu are niciun fel de context. În fond, acești copii s-au născut la 50 de ani după aceea sau chiar mai mult, dacă socotim de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial… Kitty a avut întotdeauna observații pline de forță. Mi s-a părut interesant că era foarte preocupată de acuratețea spuselor ei și, printre altele, și de asta am ales-o pe ea, fiindcă știam că acuratețea istorică e foarte importantă pentru ea. În plus, locul în care te afli la filmare te ajută, fiindcă atunci când spui o anumită poveste chiar în locul unde s-a derulat, poți să arăți că asta s-a întâmplat aici și asta dincoace… Ai toate avantajele locației, perspectiva, orientarea în spațiu… Iar pentru ea era foarte important să dea cât mai corect toate detaliile istorice.

Polonia: Aș vrea să știu câte mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului sunt înregistrate pentru Fundația Shoah și, ca o a doua întrebare, de ce sunt acestea atât de importante ?

Stephen Smith: Avem mai bine de 53.000 de mărturii, adică 109.000 de ore de material video. Dacă ai sta să le vizionezi, ar dura 12 ani să le vezi pe toate, de la început până la sfârșit, și ar trebui să știi 38 de limbi ca să le înțelegi pe toate. Avem deci o arhivă generoasă, care e importantă din mai multe motive. În primul rând, când un om vine și-ți spune povestea vieții lui… Să zicem că a trăit în Polonia ocupată de naziști timp de aproape șase ani, s-a ascuns, dar a fost prins și apoi trimis într-un lagăr de concentrare, din care a evadat, apoi a fost trimis la Auschwitz și de acolo a plecat în așa-numitul ”Marș al morții”, încheiat în Buchenwald… Oricare ar fi povestea, în acele câteva ore în care un om vorbește despre șase ani din viața lui, se gândește foarte atent la ce va spune și nu există timpi morți sau irosiți în mărturia lui. Toate aceste relatări sunt foarte dense, atât din perspectivă personală, cât și istorică. În al doilea rând, toate aceste povești urmăresc un tipar oarecum similar, deși nu există doi oameni care să fi trăit experiențe identice. Ca să poți înțelege istoria în detaliu, ”la firul ierbii”, ai deci nevoie de cât mai multe astfel de mărturii. Și o să vă dau un exemplu. M-a interesat foarte mult povestea unei anumite persoane. Omul venea din orășelul Cherats, așa că am vrut să aflu mai multe povești din Cherats, care să mă ajute să înțeleg mai bine bucățile lipsă din povestea lui. Am presupus că arhiva Fundației nu avea pentru Cherats 53.000 de mărturii, ci doar 5000. Am selectat deci 5000 de mărturii și am încercat să aflu câte dintre ele pomeneau despre orășelul Cherats în timpul Holocaustului. Am găsit cinci, ceea ce mi-a fost foarte util: aveam povestea domnului despre care vorbeam, plus alte patru povești. Mi-am extins apoi căutările la toate cele 53.000 de mărturii din arhivă și am găsit 55 de persoane, toate din orășelul Cherats. Am reușit deci să fac o căutare mult mai aprofundată și mai detaliată asupra acestui loc pur și simplu datorită volumului de informație pe care l-am avut la dispoziție. Dimensiunile arhivei în sine ne ajută să înțelegem mai bine istoria, fiindcă avem mai multe detalii, de la mai mulți oameni. Și, în al treilea rând, ar fi un lucru pe care l-am descoperit prin căutările mele personale. Când te gândești la o arhivă de această natură, te gândești la o arhivă istorică. Oamenii povestesc ce s-a întâmplat și ce s-a întâmplat după aceea și apoi ce s-a întâmplat ulterior. Dar istoriile narative de viață nu funcționează așa. Ce fac persoanele respective ? Îți spun povești sau episoade din viața lor care se derulează într-o ordine aproximativ cronologică și sună ca și când ar fi istorie, dar de fapt sunt ceva mai mult decât istorie, fiindcă povestitorii se gândesc la un anumit episod, la semnificația pe care o are și la modul cum ni-l amintim noi. Deci, de fapt, dacă te uiți mai atent, ei îți spun povești despre viața de familie, despre valorile și tradițiile familiei lor, despre rezistență și tenacitate, despre dorința de a trăi, despre iubire și ură etc. Toate aceste povești au anumite teme – nu explicite, dar evidente dacă stai să le asculți mai atent. Arhivele sunt deci o sursă foarte bogată de studiu pentru istoria umană, socială și culturală, pe care le putem vedea mai bine prin ”lentilele” acestor povești. Și aș mai avea un ultim comentariu pe această temă: de curând, am colaborat cu un grup de cercetători care se ocupau de locații geografice. Au venit la arhiva noastră crezând că aveau să afle istoria anumitor locuri. De pildă Budapesta, unul dintre orașele pe care le studiau. Sperau să facă o hartă a orașului, iar mărturiile din arhivă să completeze această hartă, fiindcă atunci când cineva menționează un loc, noi îl consemnăm. Iar ei sperau ca, folosind mărturiile din arhivele noastre, să verifice dacă detaliile istorice pe care le aveau ei erau corecte. Au început să asculte mărturiile, dar pe măsură ce ascultau, istoria părea să se schimbe, fiindcă atunci când asculți diverse persoane povestind ce au trăit în diverse locuri, povestea e complet diferită față de modul în care același loc e menționat în documente sau protocoale de lucru naziste. Astfel, acele informații geografice specifice pe care echipa le are acum, după ascultarea mărturiilor, au schimbat complet metoda lor de cercetare și acum studiază istoria diverselor locuri într-o manieră total diferită, folosind aceste mărturii video.

Rusia: În opinia dv., ce anume i-a ajutat pe prizonieri să supraviețuiască acelor vremuri cumplite ? Faptul că ei înșiși au fost convinși că vor putea supraviețui ? Sau susținerea celor din jur ? Ce i-a ajutat mai mult ?

Stephen Smith: O întrebare minunată, care se regăsește și în filmul pe care tocmai l-am făcut. În camera de montaj ne-am pus multe întrebări… În primul rând, vorbind despre povestea lui Kitty… Ea avea 12 ani când naziștii au intrat în Polonia. A fost în ghetou cu părinții ei, mama ei a făcut rost de niște acte false, au intrat apoi într-un grup de polonezi condamnat la muncă silnică și tot așa… Dar la momentul când a ajuns la Auschwitz, după aproape patru ani, Kitty era o persoană mult mai înțeleaptă. Îi înțelegea pe naziști, știa cum funcționează acei oameni, nu spunea nimic, devenise foarte ingenioasă și tot așa… Deci când a ajuns la Auschwitz, povestea ei arată clar că imediat a început să caute modalități de a păcăli sistemul, ca să supraviețuiască în acel loc. În documentar, ea vorbește despre supraviețuire din mai multe perspective. Nu spune că, dacă ajungeai la Auschwitz și făceai anumite lucruri, urma să supraviețuiești. De fapt, ea încearcă să spună că, dacă voiai să ai cât de cât șanse de supraviețuire acolo, categoric trebuia să faci acele lucruri, altfel nu aveai nicio șansă. La un moment dat, spune ceva foarte dur: ”Trebuia să înveți să gândești ca un animal.” Cu alte cuvinte, acei oameni voiau să-i dezumanizeze pe prizonieri și chiar asta au făcut. Dar dacă reușeai să gândești ca un animal, la un nivel absolut primar – mănâncă, dormi, golește-ți măruntaiele – dacă reușeai să faci asta, atunci puteai să-ți păstrezi măcar un nivel elementar de omenie, pe care apoi îl puteai extinde. Aveai o bază pe care puteai clădi. Sigur, depindea foarte mult de transportul cu care soseai, dacă erai ales pentru muncă sau nu… Dacă erai ales într-o echipă care făcea munci grele, afară, atunci șansele tale de supraviețuire erau foarte mici.

Când am fost cu Kitty în muzeul de la Auschwitz, m-am uitat la galeria de portrete ale prizonierilor politici polonezi. Era un coridor întreg plin de fotografiile lor. Dintre toți acei prizonieri politici polonei, nici măcar unul singur nu mai era în viață, la trei luni după ce sosiseră la Auschwitz. De ce ? Absolut toți au fost trimiși în acele detașamente speciale de muncă: munceau din greu în fiecare zi, nu primeau mâncare, sufereau de ger sau de arșiță, erau înfometați cumplit și nu puteau rezista în astfel de condiții mai mult de trei luni. Deci categoric intra în calcul și factorul ”noroc”. Cât despre Kitty, ea a avut noroc. În mod ciudat, fiindcă ea și mama ei fuseseră trimise acolo cu o condamnare la moarte, fiindcă erau considerate criminale condamnate, deci au fost trimise acolo ca prizonieri politici, nu ca evrei. Asta însemna că nu mai erau trecute printr-un proces de selecție, ci că ar fi trebuit să fie direct trimise într-un detașament de muncă. Dar au reușit să ajungă într-un detașament în care aveau ceva mai puțin de muncit, așa că norocul a jucat un rol foarte important în cazul lor.

Ați făcut un comentariu foarte important despre ceilalți oameni. În cazul lui Kitty, o avea alături pe mama ei. Lucru remarcabil, fiindcă mama ei avea 53 de ani când a scăpat cu viață de la Auschwitz. Trebuie să fi fost unul dintre cei mai în vârstă prizonieri din lagăr. Șansa a făcut ca mama să fie trimisă să lucreze în blocul spitalicesc, iar când Kitty s-a îmbolnăvit, a avut noroc că mama ei era acolo și a putut să o protejeze. Într-un fel, ele au avut grijă pe rând una de cealaltă, lucru extrem de necesar într-un asemenea loc. Aveai nevoie acolo de un om în care să poți avea încredere și pe care să te poți bizui suficient cât să poți trece prin momentele mai dificile. Dar nu există niciun manual cu instrucțiuni despre cum poți să reușești. Cred că fiecare supraviețuitor poate spune că, în final, a avut noroc și s-a aflat în locul potrivit, la momentul potrivit. Dar în ansamblu, foarte puțini au avut această șansă și au reușit să scape cu viață.

Croația: Revenind la Kitty Hart-Moxon, aș vrea să vă întreb ce ați învățat în timpul în care ați lucrat la film și ce putem învăța fiecare dintre noi ascultând astfel de povești.

Stephen Smith: Eu am învățat foarte multe lucruri. Asta a fost zona mea de studiu timp de mai bine de 20 de ani, așa că am fost încântat să învăț lucruri noi. Primul a fost că mărturiile personale ne pot ajuta enorm să apărăm istoria și detaliile istorice. Să vă dau un exemplu. Când am fost cu Kitty la Auschwitz, eram la un moment dat lângă barăci. Era cu noi un istoric, specialist în Auschwitz, și ea ne-a spus: ”O să vă arăt acum unde erau toaletele.” ”Nu știm exact unde erau,” i-a răspuns el, dar ea a replicat că știa foarte bine locul. Așa că ne-a dus acolo și ne-a arătat locul exact unde fuseseră toaletele, dar acum era numai iarbă. Istoricul a întrebat-o cum poate fi atât de sigură că acela e locul, iar ea a răspuns: ”Fiindcă era exact între baraca mea și baraca de alături, la vreo 10 metri distanță. Deci ăsta e singurul loc unde ar fi putut să fie.” Istoricul a adus o fotografie a lagărului, făcută de sus, din aer, și a găsit acolo un punctuleț negru, care marca locul. Nimeni nu știuse niciodată ce era, dar acum aflam că acolo fusese toaleta. Iată deci cum mărturiile personale ne pot ajuta să fixăm detaliile istorice.

În al doilea rând, aceste mărturii aduc o perspectivă umană asupra modului în care înțelegem istoria. Stând acolo cu Kitty, discutând despre oamenii pe care îi cunoscuse și experiențele pe care le avusese, am simțit cu totul alt fel de emoție… De exemplu, povestea cum într-o zi au făcut o selecție: au ales câteva dintre fetele care se aflau în blocul cu spitalul, ca să le scoată afară și să le ucidă. Ea tocmai se refăcuse cât de cât, suficient pentru a nu fi selectată, și asta a fost foarte bine. Îngrozitor a fost că, ea simțindu-se mai bine, a fost obligată să le ajute pe prietenele ei să se urce în camionul care avea să le ducă la camera de gazare. Mi-a povestit acest lucru și mi-a spus că a încercat să se urce și ea în camion, împreună cu ele, dar mama ei a tras-o jos și i-a spus: ”Nu ! Tu trebuie să mergi mai departe, trebuie să trăiești !” Nu puteai auzi astfel de cuvinte nicăieri altundeva decât într-un asemenea loc, care le conferea o emoție cu totul aparte. Și nimeni altcineva în afară de mama ei nu i-ar fi putut spune acele cuvinte, cu aceeași emoție.

În al treilea rând, fiindcă am stat o vreme cu Kitty în locul acela și fiindcă aveam cu mine documente istorice și fotografii, am reușit să regăsesc detalii din fotografii și să le confrunt cu locurile pe care le vedeam. Asta m-a ajutat să înțeleg mai bine ce se întâmplase. Dacă vreți, m-a ajutat să înțeleg mai bine mecanismul genocidului de la Auschwitz. Faptul că am fost acolo m-a ajutat enorm.

Bulgaria: Știți cumva câți dintre supraviețuitorii Holocaustului sunt încă în viață ? Ce mărturii ale acestora v-au impresionat mai profund ?

Stephen Smith: Nu știm exact câți supraviețuitori ai Holocaustului mai sunt în viață. Probabil că încă trăiesc mai bine de 100.000, dar numărul lor scade foarte rapid. Știm asta datorită numărului de pensii care încă se plătesc. Sunt niște mici pensii acordate de guvernul german, însă acești oameni au povești diferite. Unii dintre ei nu sunt neapărat supraviețuitori ai Holocaustului și ai lagărelor de concentrare. Au fost trimiși la muncă silnică sau au fugit de naziști, dar e foarte dificil să ne facem o imagine completă a fiecărui caz. Problema e că mulți dintre ei nu mai pot participa, nu mai pot face față unor astfel de discuții. Iată de ce Kitty e uimitoare, fiindcă a stat la Auschwitz timp de trei zile și a vorbit numai despre experiența ei acolo. Chiar în contextul în care în Polonia vor avea loc alegeri săptămâna viitoare, a fost foarte greu să găsim 100 de supraviețuitori dispuși să călătorească până în Polonia venind din toată lumea, în plină iarnă, ca să fie aici. Am reușit destul de ușor să găsim 100 de supraviețuitori, dar mulți dintre ei au ezitat, unii au renunțat din cauză că starea de sănătate nu le permite să călătorească și tot așa… Lucrurile se schimbă…

Cât despre mărturii memorabile, care m-au impresionat… Aș vrea să vă povestesc despre două asemenea cazuri. Unul ar fi mărturia Victoriei Vincent. Când pregăteam deschiderea Centrului Holocaustului în Anglia, cu vreo trei săptămâni înainte de inaugurare am primit un telefon de la o doamnă care voia să participe la ceremonia de deschidere. I-am spus că nu mai erau locuri, dar am întrebat-o dacă avea un motiv special ca să-și dorească să vină. Mi-a spus: ”Sunt o supraviețuitoare a Holocaustului și locuiesc la numai câțiva kilometri distanță.” Trebuie să înțelegeți că locul e undeva în Anglia, în mijlocul pustietății… Deci doamna mi-a spus: ”Locuiesc la numai câțiva kilometri distanță și niciodată n-am spus nimănui povestea mea, dar simt că ar trebui să vin acolo și să vă susțin.” În aceeași zi m-am dus la ea acasă și, pentru prima dată în viața ei, doamna a povestit ce trăise. Eram în 1995. Iar motivul pentru care îmi amintesc de povestea ei este că am cunoscut-o doar un an. A trecut exact un an din ziua în care am cunoscut-o și până în ziua când a murit. În anul respectiv ne-am văzut cam o dată la două zile și am devenit prieteni foarte apropiați. Mergeam foarte des la școlile din zonă, ca să le spună copiilor prin ce trecuse, și am remarcat că întotdeauna plângea la un anumit moment din poveste. Până acolo, povestea despre trenul spre Auschwitz, descria cum fusese torturată și bătută, avusese dizenterie și tifos, văzuse camerele de gazare cu fumul care se ridica spre cer în fiecare zi… Dar nu plângea. Plânsul o năpădea abia când povestea cum se afla pe platformă, înainte de plecare. Am întrebat-o de ce plângea la acel moment și mi-a spus: ”E foarte simplu. În ziua aeea urmau să spânzure două fete care fuseseră implicate în mișcarea de rezistență de la Auschwitz. Una dintre cele două era sora fetei care stătea lângă mine. După cum știi, eu nu văd bine deloc și știam atunci că, dacă mi-aș pierde ochelarii, aș fi un om mort până la căderea serii, fiindcă nu mai vedeam deloc fără ei. Îmi doream să fac un pas înainte și să țip: ”Vă rog, luați-mă pe mine în locul fetei de lângă spânzurătoare”, fiindcă știam că eu nu aveam nicio valoare, dar fetele acelea erau niște eroine. Nu puteam însă să fac acel pas, fiindcă îmi doream cu ardoare să mai trăiesc încă o zi. Și încă ceva. Naziștii aveau un brad de Crăciun la Auschwitz. Era chiar în fața noastră, lângă spânzurători, iar sentimentul de furie care mă cuprindea când mă uitam la acel brad era copleșitor.” Am rugat-o atunci să-mi spună toată povestea ei și să-mi explice de ce alegea episoadele pe care alegea să le relateze. În acea discuție am înțeles pentru prima dată că istoria transmisă oral și aceste mărturii ale supraviețuitorilor nu reprezintă doar istoria. Sunt povești despre istorie, dar reprezintă mult mai mult, datorită motivelor care făceau ca acele povești să fie alese și spuse. Asta a fost povestea Victoriei. Al doilea caz e mult mai scurt.

Este povestea unui domn pe nume Dario Gabbai. Mărturia lui mi se pare plină de forță și foarte importantă fiindcă el este ultimul membru supraviețuitor din Sonderkommando, detașamentul care lucra în camerele de gazare de la Auschwitz. El și-a spus povestea cu 20 de ani în urmă și, ascultând-o, mi-am dat seama că erau multe detalii despre camerele de gazare pe care nu le spunea. Așa că acum câteva luni l-am sunat și l-am rugat să vină să ne mai spună povestea o dată, fiindcă aș fi vrut să-i mai pun anumite întrebări despre ce s-a întâmplat în camerele de gazare de la Auschwitz. Am discutat cu el în urmă cu trei luni și va participa la comemorare săptămâna viitoare. Are 92 de ani.

Polonia: Ne-ați povestit deja despre mărturiile pe care vi le amintiți cel mai bine, dar care a fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-ați aflat din aceste mărturii ?

Stephen Smith: E foarte simplu. De fapt, e continuarea poveștii de dinainte. Acum o lună discutam cu Dario și l-am întrebat de câte ori au încercat să opună rezistență sau să iasă din camerele de gazare evreii care erau puși să intre acolo. ”Niciodată”, mi-a răspuns el. I-am zis că trebuie să fi fost măcar o situație în care cineva a încercat să se opună, iar el a fost nevoit să-l împingă cu forța, să se lupte cu el ca să-l facă să intre la loc. ”Niciodată,” mi-a spus el. ”De fiecare dată când făceam asta, îi amăgeam până în ultima clipă. Iar când devenea evident că nu mai aveau cum să iasă de acolo, pur și simplu nu mai aveau ce face.” A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am auzit vreodată. Sigur că știam de camerele de gazare, știam cum funcționa totul – și evident că funcționa… Dar nu înțelesesem niciodată până atunci cât de ”clinică” era întreaga operațiune, până în ultima clipă, până când era deja mult prea târziu. Nu voi uita niciodată acest detaliu.

Rusia: Iată și ultima mea întrebare. Cum considerați că ar putea lumea să prevină astfel de probleme, în viitor ? Ar fi mai nimerit să îmbunătățim legislația privitoare la pedepse sau pe cea referitoare la aspectele morale ?

Stephen Smith: Ambele. Legislația este extrem de importantă. Problema cu criminalii care participă la genociduri este că, în general, funcționează într-un mediu de impunitate, în care nu există pericolul unei pedepse. Regula generală pentru ei este că, dacă ucid mai multe persoane, au cu atât mai multe șanse să scape. Dacă eu ucid un om pe stradă aici, în Varșovia, astăzi, voi fi arestat înainte de lăsarea serii și voi simți întru totul puterea legii. Voi fi judecat în Varșovia și nu voi scăpa prea ușor… Dar dacă aș fi arhitectul unui genocid în cine știe ce parte a lumii, timp de mai mulți ani, dacă aș dezvolta o ideologie conform căreia aș putea să strămut populații întregi, aș avea șanse să scap fără probleme. Ca atare, e foarte important să înăsprim legile, iar acest aspect evoluează bine. La nivel internațional, există tot mai multe instrumente, dar trebuie să le folosim mai mult pentru anumite lucruri. Astfel de orori se întâmplă doar din cauza lipsei unei etici morale și sociale, din cauză că nu avem conștiința a ceea ce suntem noi în lume. Evident, vor exista întotdeauna regimuri dictatoriale, malefice, violente. Vedem cum apar tot felul de ideologii bazate pe violență, chiar și acum… Devin copleșitoare și ne e tot mai greu să le facem față, fiindcă acești oameni sunt puternic motivați și extrem de violenți, iar pentru populația locală situația devine tot mai dificilă. Dar dacă vom crea societăți în care există toleranță și, în plus, respect pentru drepturile omului și pentru principiile fundamentale ale eticii, vom avea șanse mai mari. O să vă dau un mic exemplu. Un tip pe nume Nicholas Winton, care a fost implicat în transportul cu care au salvat mai mulți copii evrei din Cehia, are acum 105 ani și trăiește în Anglia. E foarte apreciat pentru tot ce a făcut în anii 1930. M-am dus să-i iau un interviu pentru arhiva noastră și l-am întrebat cu ce lecție de viață a rămas după asemenea experiențe. Răspunsul lui a fost simplu: ”Etică universală și compromis.” ”Bine,” am zis eu. ”Și altceva ?” ”Nimic altceva,” mi-a zis el. ”Dacă ai o perspectivă universală și o etică elementară, de la om la om, dacă îi respecți pe cei din jur ca ființe umane și ești pregătit să faci anumite compromisuri referitoare la lucrurile care vă despart, la diferențele care există între voi, atunci vei găsi întotdeauna o soluție pașnică. Dar dacă nu ai o etică de bază și nu ești dispus să faci astfel de compromisuri, întotdeauna se vor naște acte de violență.” Apoi a adăugat: ”După ce am trăit 105 ani, asta e tot ce am de spus.” Mi s-a părut foarte interesant.

Croația: Ați pomenit de Ziua Memorială a Holocaustului. După părerea dv., care e semnificația acestei zile ? De ce e așa de important ca Holocaustul să nu fie uitat niciodată ?

Stephen Smith: Ziua în sine nu are o importanță prea mare. Într-un fel, e aleasă oarecum arbitrar. Trupele sovietice au ajuns într-un loc numit Auschwitz pe 27 ianuarie și l-au eliberat. Ca urmare, aceasta a devenit o zi de aducere aminte. Personal, mă interesează mult mai mult o educație susținută în comunitățile noastre, pe tot parcursul anului, ca parte structurată a programelor noastre de educație. Sărbătoarea aceasta este utilă în măsura în care oferă un punct focal pentru guverne și lideri politici, care au astfel ocazia să spună că Holocaustul e un lucru important, care s-a petrecut în trecut. Ziua este relevantă pentru societatea în care trăim noi astăzi – și sper ca liderii noștri să se gândească la consecințele acestui moment istoric. E importantă și sărbătoarea, de fapt, pentru că ne ajută să avem cel puțin câteva minute în care să ne oprim și să ne acordăm un răgaz de gândire. Pericolul constă în faptul că putem să trăim momentul de sărbătoare, dar să nu schimbăm nimic după aceea. Pericolul este să nu apară schimbări în politică, să nu se emită noi legi și să fiarbă mocnit în continuare aceleași probleme. Din acest punct de vedere, riscăm ca Ziua Memorială a Holocaustului să nu aibă niciun impact asupra lumii în care trăim. În acest caz, aș fi de părere să nu mai sărbătorim această zi și să ne concentrăm mai degrabă pe ideea de a schimba societatea în care trăim. Dacă această sărbătoare are un impact în felul în care ajută la informarea publicului și astfel poate contribui la schimbarea societății noastre, atunci sunt de părere că e utilă și merită să o celebrăm.

Bulgaria: După ce ați aflat atât de multe povești îngrozitoare, cum reușiți să faceți mai departe ceea ce faceți ?

Stephen Smith: Eu am creat Centrul Holocaustului. Dar în timp ce eu cream un Centru al Holocaustului în Anglia, în Rwanda și în Bosnia-Herțegovina, în Balcani, genocidul era o realitate. În toată lumea se duc mai multe războaie pe criterii etnice. Am fost implicat în construirea unui Centru Național al Genocidului în Rwanda și, în timp ce lucram efectiv ca să-l construim, genocidul era o realitate în Rwanda, în Darfur. La momentul respectiv, lucram în acest domeniu de aproximativ 15 ani și eram complet epuizat. Simțeam că lumea nu ia suficient de mult în serios această problemă și aveam de gând să-mi închei cariera… De fapt, nu era o carieră profesională, cât o dorință personală de a împiedica producerea unor noi acte de genocid în lume.

Apoi s-au întâmplat două lucruri. În primul rând, am aflat de Armin Wegner, un medic al Corpului Medical german. El a străbătut fosta Uniune Sovietică, a ajuns în Ucraina și la Moscova, și a scris o carte cu titul ”Five Fingers Over You” (Cinci degete deasupra ta). O carte despre apariția Uniunii Sovietice și despre pericolul pe care, după părerea lui, îl reprezenta această țară pentru drepturile omului și valorile umane. El a prezis oarecum perioada stalinistă. În 1933 se afla la Berlin când a avut loc primul boicot antisemit. În seara respectivă, s-a așezat și i-a scris o scrisoare lui Adolf Hitler, spunându-i: ”Ce le-ai făcut astăzi evreilor din Germania mi-ai făcut și mie, ca german. Și nu numai mie, ci și tuturor germanilor care gândesc liber. Noi ne vom ridica și vom lupta împotriva ta, te vom opri !” Scrisoarea lui nu a fost publicată, deși era minunat scrisă. Wegner a ajuns apoi în Dachau și în alte șapte lagăre de concentrare, dar în final a reușit să plece din Germania în 1941, ceea ce probabil că i-a salvat viața. Este singura persoană de nationalitate germană recunoscută de statul Israel cu titlul onorific „Righteous among Nations”, o medalie conferită celor care au salvat viețile unor evrei în timpul Holocaustului. Există 26.000 de asemenea medalii, fiecare decernată unei persoane care a salvat cel puțin un evreu în afară de el însuși. Wegner a primit medalia fiindcă istoricii au cercetat ce s-a întâmplat în 1933 și au aflat că el a fost singurul din cei 60 de milioane de germani care a protestat oficial contra Partidului Nazist și a acțiunilor sale. Iar eu tocmai mă pregăteam să renunț la tot ce făcusem, fiindcă aveam sentimentul că nu vom reuși niciodată să schimbăm ceva în lume… Mi-am dat însă seama că Armin Wegner fusese acolo pas cu pas, în fiecare moment al vieții lui, îin timpul genocidului și spusese lucrurile potrivite la momentul potrivit. El a fost tot timpul acolo și m-am gândit că, dacă el făcuse asta, merita să merg și eu mai departe.

Al doilea element a fost că lucram la Centrul Holocaustului, unde eram și membru fondator, și în fiecare zi veneau noi supraviețuitori ai Holocaustului să-și spună povestea. Într-o zi eram acolo, simțindu-mă complet epuizat de atâtea povești despre genocid, când l-am văzut pe Ari Hirsch stând în picioare, pe scenă. Era un om simplu, care povestea cum au fost uciși 18 membri ai familiei lui… Și m-am gândit ce curaj are acest om ca să vină acolo, la vârsta de 80 de ani, după ce își pierduse 18 membri ai familiei… Însă acum discuta cu mulți tineri despre speranță și despre puterea lor de a schimba lumea și a se implica în societatea civilă. Și atunci mi-am spus că nu aveam dreptul să bat în retragere. Mi-am promis mie însumi că voi continua și asta am făcut. Îmi place foarte mult ce fac și această activitate îmi dă o satisfacție uriașă.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Dragă Daniel (scrisoare pe care o să o citeşti peste câţiva ani)

10 motive pentru a vedea „Fantoma de la Operă” la Teatrul de Operetă şi Musical „Ion Dacian”

3 comentarii

  1. Corson
    duminică, 25 ianuarie 2015, 23:49

    Domnu China Birta, vorba lunga saracia omului. Daca nu e platita, vorba.
    Deci omul e fiinta suprema. Normal, scrie si la Biblie. Apoi, „Miracolul care a permis dezvoltarea noastră, ca specie, nu poate (SA) fie explicat îndeajuns.” Normal, Biblia e plina de miracole care nu poate (pot!?) decit sa explice indeajuns specia.
    Domnu China, te rog inscrie-te la EMBA-ul ala. Dai un ban dar stai in fata, linga Stephen Smith, la dezvoltarea speciei. Supreme.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *