05.12.2016

Sindromul Calbor la români

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Încă mai stau să mă gândesc dacă deprinderea asta ciudată de a merge cu capul în jos şi doar din punctul A în punctul B este ceva cu care ne naştem, ceva din ADNul nostru, ca un fel de bombă cu explozie întârziată sau ceva ce dezvoltăm pe parcurs, odată ce începem să ascundem în te miri ce cotloane ale existenţei noastre copilăria aia curioasă din fiecare dintre noi.

Toţi am fost, de la câteva secunde după ce am realizat că suntem şi noi câte un boţ de viaţă pe acest pământ, fiinţe care aveam fruntea sus, ca să vedem mai bine ce este în jurul nostru şi ne uitam şi în stânga, şi în dreapta cu acea dorinţă permanentă nu de a vedea neapărat ce este acolo, ci de a nu pierde cumva ceva nou, ceva ce ar putea să ne bucure. Dar, în timp, mulţi dintre noi am pierdut această formidabilă formă de a exista, de a fi atent la tot şi la toate, de a fi curios să te descoperi descoperindu-i pe alţii şi de a te bucura de căutare mai mult decât de reuşita de a găsi ceva. Hai să-i spunem sindromul Calbor.

Calbor. Sat Calbor. Judeţul Braşov. La vreo 7 km de Făgăraş (despre vizita la Cetatea Făgăraş, v-am spus deja).Nu am auzit niciodată de această măruntă localitate. Pentru că nu m-a interesat. Nu am avut timp să mă intereseze. Nu m-a interesat să mă intereseze. Pentru că îmi era mai comod să ajung din punctul A în punctul B fără alte opriri şi prilejuri de mirare şi de cercetare. Dar viaţa, şugubeaţă cum este ea din când în când, a decis că a sosit momentul să fac o oprire, ca să îmi ofer prilej de mirare, de cercetare şi de cugetare. Şi viaţa a ales satul Calbor pentru asta. „Mesagerul” a fost Cristi Şuţu, cu a sa tabără de fotografie #TFB8.

Am ajuns în Calbor după lăsarea nopţii. Aşa că am parcurs drumul de la intrarea în localitate până la Pensiunea 249, unde eram cazaţi, uitându-ne doar după semnele care să ne ghideze la destinaţie. Aşa că nu am apucat să văd mare lucru din împrejurimi şi nici din localitate. Pe undeva, a fost mai bine… O să înţelegeţi mai jos de ce.

Sosirea la Pensiunea 249 a fost un mititel şoc (cam ciudată exprimarea, dar aşa mi-a venit :D). Ştiam de la Şuţu că o să stăm la o pensiune „mişto”, dar nu mă aşteptam la aşa ceva. Locul arată foarte, foarte bine. Mă rog, aşa mi se părea holul de la intrare, partea de restaurant, iar mai apoi camerele spaţioase şi elegante şi băile unde puteai întoarce lejer bicicleta :)) Apoi am văzut piscina. Nu un bazin olimpic, evident, dar perfectă pentru (aşa cum aveam să descoperim în zilele următoare) o baie după câteva ore de plimbat pe dealuri.

A doua zi, pe lumină, am putut vedea şi curtea foarte frumos amenajată, am văzut că are şi un teren de mini-fotbal, am văzut şi un rastel de bibiclete, iar toate acestea au fost picături care au umplut paharul meu personal într-o asemenea măsură, încât l-am apostrofat pe Şuţu cu „bine, măh, că ne-ai fraierit şi ne-ai spus ca venim la pensiune, iar ăsta e ditai hotelul!” :))

Vreţi să mă întrebaţi despre mâncarea de la Pensiunea 249? Vă rog eu să nu o faceţi, vă rog frumos… Căci ne-au omorât oamenii ăia acolo, ne-au omorât… Aşa, ca exemplu, am mâncat o ciorbă de fasole cu aşa o lehamite, încât abia am putut înghiţi vreo trei farfurii una după alta, serios… :)) Am avut la desert şi lapte de pasăre, am mâncat şi prepeliţe excelent gătite, nişte papanaşi de foioioi, dulceţurile de casă erau teribile, zacusta aiaiaiaiai, ce să vă spun, mâncarea a fost, după mintea şi stomacul meu, brici de brici! Bine, acuma s-ar putea să se fi străduit mai mult ca de obicei bucătarul, nu zic nu, special pentru noi, dar io vă raportez ce am avut în farfurie, nimic mai mult! :D

Foarte fain la Pensiunea 249, foarte fain, o recomand cu mare, mare drag. Şi îi felicit pe Monica şi Călin Pop, şefii de trib de acolo, pentru modul în care au reuşit să ne bage la coracon locul ăsta :) Unde, după cum le-am şi zis, o să revin. Musai!

Aveţi şi câteva poze de la „locul faptei”, vă las un pic să vă uitaţi peste ele, după care continuăm povestea mea despre Calbor. Cu o parte mai puţin plăcută.

Am făcut şi o plimbare cam de o oră prin satul Calbor. Moment în care chiar m-am bucurat că ajunsesem pe noapte acolo şi că nu am văzut satul înainte de a vedea Pensiunea 249. Căci, aşa cum puteţi vedea în fotografiile, de mai jos, sentimentul de dezolare este cam omniprezent. Aşa am simţit eu, cel puţin. Şi, din pricini care sunt mult mai profunde decât vederea unor dărâmături, m-am întristat…

Satul Calbor avea la recensământul din 2002 fix 245 de locuitori. În 1733, erau 830. Acum sunt puţintel peste 200. Dar eu, în plimbarea mea, nu am vzut mai mult de 10 oameni. Nu că ar fi relevant, desigur, dar vă spun asta ca să înţelegeţi mai bine senzaţia aia de dezolare care m-a încercat. Adică a te plimba printr-un sat care strigă din toate uliţele sale, din toate acoperişurile şi din toate crucile cu Iisus de la intersecţii „mor, ajutaţi-mă, vreau să trăiesc!” este un sentiment pe care mi-e greu să vi-l explic. Sau, poate, sunt eu de vină. Fire sensibilă sau ceva. Dracu ştie. Eu vă spun doar ce am simţit.

Cu atât mai mult este de apreciat ce face Călin Pop, proprietarul Pensiunii 249, care a decis că satul nu trebuie să moară. Şi are planuri mari în această privinţă. Respect!

Vă las cu nişte poze din sat. După care, ca să depăşim acest moment naşpa, discutăm despre dealurile de lângă Calbor. Care sunt splendide, nu am alt cuvânt.

O să fiu foarte scurt:

Merită să te umpli de noroi, să te uzi la picioare, să îţi tragi căciula mai tare peste urechi din cauza vântului mai aspru doar ca să ajungi acolo şi să vezi priveliştea minunată cu Munţii Făgăraş şi cu Oltul şerpuind în vale sau să vezi un splendid asfinţit de soare.

Este ca o terapie. Pentru o boală parşivă, care ne-a cuprins fără să ne dăm seama şi care ne ucide uşor, dar sigur. Este o boală care debutează cu un sindrom. Cu sindromul Calbor. Despre care v-am povestit la începutul acestui text. Şi de care mă declar vindecat. Pentru că mi-am administrat o zonă de-a dreptul letală din medicamentul Calbor. Ceea ce vă doresc şi vouă :)

TFB8 a fost un eveniment organizat de Foto Union și Calbor Country Club, cu sprijinul SilvaToyotaDacia Plant și De altădată.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Ce nu ştiaţi despre Melania Medeleanu. EXCLUSIV (şi nu prea…)

Vă rog să îmi confirmaţi că aşa arată normalitatea

2 comentarii

  1. joi, 20 februarie 2014, 11:47

    am trait povestea de zici ca am fost acolo.
    te-ai gandit (hai ca nu intreb daca sa scrii o carte, desi ai putea), dar sa faci o sectiune de ‘oameni si locuri’ pentru ca ai vazut multe locuri frumoase si ai si intalnit oameni frumosi :)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • joi, 20 februarie 2014, 12:17

      Colega, la faza cu cartea încă tot caut argumente de ce să o scriu, dar nu am găsit suficiente ca să mă facă să mă urnesc din loc :)

      Cât despre secţiunea despre care zici, aş vrea eu, dar teamă mi-e că nu o să apuc să scriu destul material ca să nu o fac de ruşine :))

      Thumb up 1 Thumb down 0

      Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *