Am citit cartea asta la recomandarea doamnei mele. Care mi-a spus din start că o să urăsc profund subiectul, dar că e scrisă atât de bine încât o să îmi placă. Şi a avut perfectă dreptate.

Din punct de vedere al subiectului abordat, „Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro este o oribilitate de carte. Am făcut eforturi mari ca să merg înainte în momentul în care mi-am dat seama că este vorba despre nişte copii-clone crescuţi doar pentru a dona, la un moment dat, organe oamenilor de prim rang, sau cum să le zic. Oribil, absolut oribil…

Dar modul în care Ishiguro a ales să te poarte prin povestea asta este unul fascinant. Căci o face la persoana I, iar toată cartea este un fel de jurnal al lui Kathy, unul din aceşti copii donatori, care, ajunsă la o maturitate (pe care o bănui că ar fi undeva înspre 30 de ani) şi rămasă singura din generaţia ei de donatori, priveşte în urmă şi îşi aminteşte. Şi dai pagină după pagină cu pumnul strâns a revoltă. Pentru că autorul creează o lume teribil de dură, dar, în acelaşi timp, mai ales când vorbeşte despre anii copilăriei, când piticii nu prea ştiau ce o să se întâmple cu ei, teribil de emoţionantă. Căci tu citeai isprăvile unor copii de câţiva ani, excelent descrise, care erau ale oricăror copii de oriunde din lume, dar te uitai cu stomacul strâns pentru că ştiai ce li se pregăteşte la un moment dat, mai multe pagini mai încolo…

Este un fel de buildungsroman. Dar unul special. Căci şi Kathy, personajul principal, creşte, se dezvoltă, se pregăteşte pentru a-şi atinge scopul. Atâta doar că e un scop pe care nu ea şi l-a propus, ci pe care o societate descreierată şi mizerabilă i l-a trasat încă de când s-a născut: acela să moară, la un moment dat, după câteva donaţii, pentru ceilalţi.

Este o carte pe care v-o recomand cu sentimente amestecate. Vă invit să o citiţi doar pentru că e scrisă excepţional. V-aş zice să nu o citiţi pentru că este o carte care vă marchează. Pentru multă, multă vreme…