Later edit: Jur că nu m-am înţeles cu Groparu :))

–––––

Cei care îmi faceţi onoarea să veniţi constant acilea la mine pe blog ştiţi deja că nu am obiceiul să scriu pe subiecte de astea hot and trendy (din raţiuni care îmi oferă un prea-frumos confort din foarte multe puncte de vedere). Ba chiar le evit cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună. Numai că, vedeţi voi, există anumite chestiuni care, spuse în alt context, parcă îşi pierd farmecul. Aşa că astăzi „păcătuiesc” abordând ceva hot and spicy, adicătelea gradul lui Robert Turcescu. Şi o să vă spun o poveste adevărată, despre cum au vrut să mă racoleze unii de când eram în liceu. Menţionez, că aşa e frumos, că habar nu am dacă a fost ceva ordin de la superiori sau „prietenul de familie”a acţionat de unul singur. Dar s-a întâmplat.

Eram în clasa a XI-a, adică în 1992. La Liceul Mihai Eminescu din Baia Mare. Ehe ce vremuri… A fost cea mai frumosă perioadă din liceu. Îmi făceam planuri atunci, cum o să ajung eu la Bucureşti, mă fac jurnalist, schimb lumea, ştiţi voi, cum trebe să fii la vârsta aia :) Şi am chiulit o dată (de mai multe ori, de fapt, dar asta rămâne între noi… :D) de la chimie. Şi, împreună cu nişte colegi (la fel de silitori ca mine :D), am mers la un suc la Restaurantul Maramureş (peste drum de Prefectură). Şi cum ne hlieazm noi acolo şi calculam cam câte absenţe mai putem bifa până să ne scadă nota la purtare, aud că mă strigă cineva. Era un prieten de familie. Ştiţi cum e cu prietenii de familie, ţi s-a spus că aşa sunt, aşa îi iei. Nu că îl ştiam foarte bine (ce face, ce învârte, de astea), dar aşa îmi fusese „marketat”.

Mă roagă să mă mut cu el la o altă masă, ca să povestim ceva. Io, în mintea mea, am crezut că vrea să mă ia cu de alea „nu e bine să chiuleşti, ce o să spună părinţii” şi deja mă hlizeam în mintea mea, căci mama ştia deja ce poamă are şi (of, cât am învăţat din asta…) mi-a acordat încredere 100% că ştiu eu ce fac.

Ne aşezăm la o masă mai restrasă şi respectivul începe să mă întrebe de planurile mele de viitor, că ce vreau să fac în viaţă şi de astea. Îi spun că vreau să merg la Bucureşti, la jurnalism şi că vreau să devin jurnalist. Mă felicită pentru decizie şi îmi tot spune că e greu în Capitală şi că trebuie să ai prieteni care să te ajute, că de unul singur nu ai cum să răzbeşti, de astea, nu mai ţin minte exact (mă gândeam doar să terminăm mai repede discuţia, ca să mă întorc la colegi).

La un moment dat îmi face un fel de propunere (repet, nu mai ţin minte exact, îmi era capul la altceva): că o să se ocupe „ei” (nici măcar nu am avut curiozitatea să întreb cine sunt aceşti „ei”) să am unde sta în Bucureşti, să am ce mânca, să am şi nişte bani de buzunar, adică trai pe vătrai, neneacă. Şi că tot „ei” o să îmi ofere nişte perspective de carieră (sau ceva), nişte cursuri speciale şi alte de astea. În schimb, eu trebuie să fac parte din „echipă”. Abia atunci, când s-a uitat direct în ochii mei când mi-a spus asta, am înţeles că el vrea să îmi zică ceva mai ciudat, dar ceva ce eu nu eram în stare să pricep în acele momente. Dar am simţit cumva că e ceva cu „trebuie să”. Şi m-am enervat.

Căci în acele vremuri aşa reacţionam la categoria „impuse”. Mă rog, m-am schimbat între timp, dar ia încercaţi şi acum să mă puneţi să fac ceva cu forţa… :)) Şi i-am spus, pe un ton înţepat, că io mă pot descurca singur şi că nu am nevoie de ajutor şi că alea, şi alea, şi alea, eram un adevărat haiduc.

Omul – şcoală la el :D – a început să râdă şi m-a luat cu „aşa te vreau, independent” alea, alea şi a schimbat subiectul. Când m-am ridicat, totuşi, mi-a spus că, dacă mă răzgândesc, ştiu eu cum să îl găsesc.

Cred că aş fi uitat toată întâmplarea (căci, nu-i aşa, nu a fost mare lucru), dacă nu m-aş fi întânlnit cu respectivul după mulţi ani (mai mult de 15…). Ştiam atunci că a lucrat toată viaţa la SRI. Iar când mi-a spus zâmbind „ehe, nu ai vrut atunci să intri în echipă, cine ştie unde ajungeai acum…” mi s-a făcut lumină. Şi, uite, că aşa mi-a rămas întâmplarea în minte.

Vă daţi seama că, dacă eram mai mieluşel, aş fi putut fi coleg de serviciu cu Robert Turcescu? Pfoai, ce şansă monumentală am ratat…