Vorbim despre trup aici. Deşi, dacă îmi permiteţi, este vorba despre cap. Căci de la cap se strică trupul, aşa cum bine zice proverbul cu peştele. Nu de alta, dar dacă în capul tău propriu şi personal îţi dă cu virgulă, atunci evident că trupul tău este unul gras/slab/strâmb/urât/aschilambic/balenic/andshit. Ceea ce este o prostie. Aşa cum încerc să vă explic mai jos. Deşi, ştiu de pe acum, pentru unii mă agit degeaba. Dar, fire optimistă fiind şi crezând cu tărie că nu poţi schimba masele, dar poţi schimba oamenii, uite că încerc.

Are englezul o vorbă teribilă. Pe care nu am apreciat-o cum trebe la adevărata ei valoare când eram mai tânăr. Dar, vedeţi voi, timpul trece şi pe măsură ce trece pârdalnicul îmi place din ce în ce mai mult vorba „you are what you are„. În română parcă nu sună atât de bine (sunt generaţia MTV, ce vreţi de la mine?!) „eşti ceea ce eşti”. Dar tot aia este ideea. Pe care au aş traduce-o cam aşa: de ce să te chinui ani de zile să te schimbi fundamental când tu eşti aşa cum eşti şi nu vei putea fi niciodată altfel?

Hooo, că nu mă refer aici la chestii de astea aspiraţionale, gen să încerci să fii mai bun în fiecare zi şi să progresezi, căci cred cu tărie în aşa ceva. Doar că la nivel practic. Adică îmi scapă profund de ce să citeşte 45 de cărţi despre cum să devii mai bun şi, tot citind, să nu te apuci să devii mai bun, făcând lucruri. Căci, nu-i aşa, şi în acest domeniu, teoretic se poate, practic suntem la nivel teoretic. Bref, nu mă refer la chestii spirituale şi de coracon, ci mai mult la cele trupeşti.

Eşti gras. Aşa, şi? Poţi să te mai iei un pic la pilă, să faci nuş ce diete şi cure, dar la un moment dat tot îţi atingi limita incompetenţei – vorba lui Murphy – şi mai departe pe partea de dat jos kile nu poţi merge. Aşa că ajungi în #acelmoment în care ai de ales între a fi frustrat permanent că eşti rotofei şi a-ţi accepta rotunjimile, a le primi în suflet (Jesus, ce expresie ciudată…) şi a defila cu ele aşa cum sunt, adică cu naturelul simţitor la purtător. Căci, jur pe roşu, ăsta este trupul tău şi de altul nu mai faci rost în veci pururi amin. Aşa că, parol, de ce să te condamni singur la o viaţă de ceartă cu trupul tău, când puteţi complota împreună să aveţi o viaţă corespunzătoare?

Să vă mai spun ceva. Există o chestie în psihologie sau în ceva ştiinţă de asta de nu vreau eu să o citez ca să nu par prea deştept (nu că aş fi în pericol teribil pe partea asta, mă înţelegeţi) care spune, în mare, că păţeşti ce îţi pregăteşti. Nu intrăm în amănunte gen Discovery, dar vă pot spune, tradus, că atunci când tu nu eşti împăcat cu trupul tău transmiţi fără să îţi dai seama nişte semnale non-verbale care îi fac pe ceilalţi să te respingă. Jur pe roşu că e aşa, sunt jde studii pe tema asta. Nici nu îţi dai seama că faci asta, aşa cum nici ceilalţi nu îşi dau seama că reacţionează la ce le transmiţi tu. Dar se întâmplă.

Băieţi, de câte ori nu v-aţi întrebat „cum dracu de pune mâna grasul ăla care nici frumos nu este pe atâtea fete?„. Aveţi răspunsul mai sus: grasul cu pricina a făcut un pact cu trupul lui că trebuie să coexiste, aşa că trupul îl ajută să se simtă bine. Că nu ştiu cum să v-o spun mai româneşte. Nu de alta, dar atunci când vreţi să agăţaţi o gagică (pardon my French) şi în capul vostru sunt numai faze gen „oare să sug burta?” sau „dacă nu-i place cum mi se apleacă freaza?” sau „sigur nu îi place tenul meu„, atunci exact asta primiţi. Căci transmiteţi nişte semnale imbecile „ţintei” şi asta vă oferă exact la ce vă gândiţi voi, adicătelea flit majestuos.

Fetelor, de câte ori nu v-aţi întrebat „cum dracu de sfrijita ai aşi strâmba aia şi trăpăluga aia pune mâna pe atâţia băieţi şi io pauză de masă?„. Păi v-am explicat mai sus. Voi sunteţi de vină, capul vostru care gândeşte, în esenţă, că la cât de urâte şi strâmbe şi nuş cum sunteţi, nu meritaţi băieţii ăia. Iar băieţii ăia fix asta vă oferă, fix ce doriţi voi.

Ar trebui să înţelegeţi un adevăr fundamental, pe care orice calcul minim probabilistic vi-l oferă în adevărată lui splendoare: există pentru oricine cineva în lumea asta. Indiferent cât de gras eşti, există cineva căruia îi plac graşii. Indiferent cât de fără ţâţe eşti, există undeva cineva care este fan de aşa ceva. Indiferent cât de mare ţi-e nasul, cineva undeva va înţelege asta şi – poate pentru că şi ea/el are nasul mare – va trece lejer peste acest aspect fizic şi săpa după chestiuni mai serioase, ca să zic aşa.

Doar că nu aveţi nici o şansă ca acel „cineva” să vă descopere şi să vă placă atâta vreme cât nu înţelegeţi că „you are what you are” şi că fiecare secundă pe care o petreceţi ascuzând cine sunteţi cu adevărat este o secundă irosită în găsirea acelui „cineva”. Vă puteţi preface un timp, mai scurt sau mai lung, dar nu vă puteţi preface la nesfârşit. Iar când momentul adevărului vine, s-ar putea ca acel „cineva” pe care aţi reuşit să îl fraieriţi arătându-vă cum nu sunteţi să vă spună pa şi pu la revedere şi să devină „altcineva”. Iar voi veţi fi pierdut atât de multe secunde şi veţi fi ratat atâtea şanse…

You are what you are. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Faceţi pace cu voi înşivă. Şi lumea va face pace cu voi. Şi „cineva” vă va zâmbi :)

PS Iniţial am vrut să leg rândurile de mai sus de simpatica provocare #LoveVille a celor de la Durex. Dar m-am luat cu vorba şi am dat-o în alte alea :)) Aşa că nu o mai leg oficial de această campanie, cum ar veni. Dar tot vă spun că puteţi intra în aplicaţie şi să vă susţineţi oraşul. Nu de alta, dar vă provoc să îţi spuneţi că atunci când „cineva” vă va zâmbi nu vreţi să treceţi să jucaţi în liga superioară :D Cee ce vă doresc masiv, dar vă şi recomand să vă protejaţi. Trupul. Şi sufletul :)