Tocmai pentru că trebuie să ne bucurăm deoarece trăim vremuri mult mai liniștite, am ales să scriu un material cu un subiect sensibil. Prigoana de după încheierea Celui De-al Doilea Război Mondial a fost una groaznică, iar sub tăvălugul justiției au căzut mulți, foarte mulți.
Comuniștii au recurs la un proces lung și distrugere a clasei politice și a elitei culturale românești, din perioada interbelică. Inevitabil, în acest carusel al suferinței, au încăput și unii fotbaliști sau conducători ai echipelor de fotbal care, în acea vreme, reprezentau figuri cu tangente subliniate și în alte cercuri (culturale, politice, economice, militare etc).
Canalul Dunăre-Marea Neagră, prezentat de conducerea comunistă ca o mare realizare a poporului român, ascunde tone de lacrimi și o suferință neomenească îndurată de cei încarcerați și puși la muncă abrutizantă, acolo, pentru înfăptuirea marii realizări.
Dincolo de atrocitățile zilnice, de munca forțată, mult peste limitele corpului uman, la Canal, considerat de mulți drept principalul Gulag românesc, s-a jucat fotbal. Autoritățile au demarat și un proces de reeducare, prin prezentarea de spectacole cultural-artistice și lecturarea cărților ideologice în pușcărie.
Duminica, atunci când până și la Canal era zi de odihnă, se juca fotbal. Din brigăzile de deținuți s-au încropit echipe întregi, iar apoi s-au pus bazele unei competiții în toată regula.
Constantin Anghelache, ”vinovat” că dăduse bani pentru taxa de bacalaureat fiicei unui fost legionar, a stat și el mai mult de doi ani la pușcărie, jucând fotbal pentru a rămâne ancorat în realitate. Înainte de a ajunge la Canal, Anghelache, care fusese și instructorul de schi al Regelui Mihai, fusese închis la Aiud, unde s-a întâlnit cu unul din foștii conducători ai marii Ripensia Timișoara.
Există chiar o carte, ”Lacrimile pământului”, în care Wilhelm Weiss dedică un capitol întreg fotbalului de la Canal. Acesta, în cutremurătoarea carte-mărturie, vorbește despre componența echipei de la Poarta Albă, care se baza pe nume ca N.Ciopraga, Chioreanu, D. Comșa, Felecan, Crânic, Mihalcea, Catarici, Grossman, Bran, Glazici, Marchidan, Hentz, Șomu, Iliescu sau Păcuraru.
Poate că nu sunt nume sonore pentru microbiștii din zilele noastre, dar sunt oameni care, pe lângă fotbal, aveau o conduită socială și profesională valoroasă, acesta fiind, în multe cazuri, chiar motivul încarcerării.
Mulți dintre ei povesteau că singurul sens al existenței lor la Canal devenise fotbalul duminical și că, gândindu-se că vor putea juca, treceau mai ușor peste bătăile și abuzurile din pușcărie.
Știu că nu este o poveste veselă și poate nici doză prea mare de spectaculos nu are. Este însă o pildă pe care noi, ăștia de acum, obligatoriu trebuie să o așezăm lângă fotbal, deoarece balonul rotund nu înseamnă numai gagici siliconate, droguri, bani mulți și mașini bengoase.