Nu există nici o parte din creier dedicat percepției timpului și nici un organ de simț care să-i detecteze trecerea.
Specialiștii mult mai deștepți decât mulți dintre alți deștepți îi zic la faza asta așa: proprietatea distribuită a creierului. Care sună de n-am înțeles nimic, așa este.
Tradus, cât am înțeles io cu cei trei neuroni rămași disponibili în weekendul ăsta după meciurile de rugby, Moto GP și prefața la meciurile din NFL, ar fi cam așa: percepem timpul nu cu creierul, ci cu toate simțurile, creierul doar centralizează ce simțim și dă verdictul cum că, vorba celor de la Compact, a mai trecut un an prin noi, a fost și soare-au fost și ploi. Ceva de genul.
Ca să o ardem și mai tare pe deșteptăciune, putem zice și așa: percepția timpului este un produs al sinelui.
Spre exemplu, pe mine mă plictisește teribil tenisul. O repriză de tenis pentru mine trece îngrozitor de greu. Știu asta pentru că m-au dus ai mei la un meci de tenis la Cluj-Napoca. Duamne, ce m-am plictisit… Caz în care timpul s-a dilatat ca o focă după ce a mâncat juma de nuntă de bibani de mare, plus formația de fitofagi vocal-instrumentali.
Când mă uit la un meci de rugby, însă, îmi pare că juma de oră trece ca 5 minute. Nu timpul se contractă, el toată atâta este, cât l-a făcut mămica lui (eu cred cu tărie că și timpul a avut o mamă, nu doar un tată). Ci percepția noastră asupra timpului. Care percepție o săvârșim cu simțurile. Câte le mai avem la noi. Mai ales dacă ne uităm la un meci de rugby la niște beri cu băieții, știi cum zic.
Din punct de vedere evolutiv (că așa îi zicem procesului prin care ne-am tras din maimuțe, deși unii nu de tot), cei care stăm acum în Vitan și folosim internet suntem pe minus cu o chestie fundamentală. Care ne leagă de natura din care am ieșit și din care, fiecare la vremea lui, se va întoarce. Și anume: nu mai simțim timpul ca pe ceva ciclic.
Că așa era pe vremuri. Depindeam grav de natură. Să arăm, să semănă, să cultivăm. Acum depindem de Mega. Și nu mai arăm, nici nu mai semănăn, doar cultivăm. De la raft. Pe bani. Nu pe muncă.
Problemuța problemoaie care vine la pachet cu săritul de cicluri naturale, ca să le zic așa, este după cum lesne urmează: mintea noastră nu percepe timpul ca pe ceva liniar, deoarece creierul este un organ predictiv.
Hai ca iar te-am pierdut. Că așa am pățit și io când am citit prima dată faza de mai sus. Dar apoi am băgat o fisă. Și – cred că – am înțeles că înseamnă ceva de genul: ne întoarcem în trecut (din ce în ce mai mult, dacă mă întrebi pe mine…) pentru a înțelege prezentul și a anticipa viitorul. Adică sărim peste linii. Și plecăm în toate direcțiile temporare. Nu, cum e modelul liniar, din punctul A în punctul B.
În Vitan la noi, din ce în ce mai mulți cetățeni adoptă modelul ăsta liniar. Nu ăla natural, ciclic. Că berea de la Mega e bere și în februarie și în septembrie. Ceea ce, zic unii, de dă niște perverse la creierii capului.
Noroc cu campionatele mondiale de fotbal. Care se țin doar vara. Mai pă ciclu natural, așa. Oh, wait! Că anul ăsta în Quatar se ține în decembrie. We are doomed…
Aia zic.
#RaftulLuiChinezu #AflateDinCarti
PS Ce îmi place mie foarte tare la anumite cărți este că vezi o idee într-o carte. Și nu îți dă pace până nu o studiezi ca lumea. Ca să o înțelegi. Cum am făcut eu mai sus. Plecând de la un paragraf din cartea ”În grădina minții” de Sue Stuart-Smith. Și uite câta elucubrațiile am săvârșit.