Ia să băgăm noi o fisă și să ne gândim de ce, dintre multe alte înjurături, o alegem pe asta. Când adrisantul săvârșește ceva ce încalcă ceea ce îndeobște am putea numi niște comportamente specifice speciei umane.

Zicem că unul este animal dacă lovește alt animal. Sau dacă se comportă urât cu alți oameni. Sau dacă face pișu pe o poartă sau un gard, după caz. Adică, pe scurt, dacă îl considerăm sub nota de trecere pe linie de normă de civilizație (sau cum să îi zic).

Ok, dar de ce îi zicem animal? Că am putea să îi zicem nesimțit. Sau ghiolban. Sau meltean. Dar îi zicem animal. De ce?

Am aflat o posibilă explicație din cartea ”Paradoxul bunătății” de Richard Wrangham. Care zice așa: succesul nostru ca specie vine de la faptul că ne-am auto-domesticit. Explic mai jos ce însemnă asta. Dar mai întâi iată cel mai tare studiu de caz pe care l-am citit în carte.

Un anume doctor antropolog Richard Lee a oferit un cadou unui grup de vânători-culegători din ceva junglă impenetrabilă. Dar nu orice cadou. Ci un fel de Mercedes ultimul model pentru ei: un bou. Reacția acestor la cadou l-a lăsat cu gura căscată: bărbații din trib l-au insultat, i-au spus că boul este ”o grămadă de oase” și că tot ce se poate mânca din el sunt doar oasele.

Richard al nostru era șocat. Adică el le oferă un cadou beton, iar sălbaticii ăștia în spurcă în toate felurile. Dar a venit un bâtrân al tribului, care i-a dat cheia de interpretare. Una care l-a lăsat din nou cu gura căscată pe Richard al nostru.

Explicația era așa: cadoul pe care l-a oferit tribului l-a făcut pe Richard să pară arogant. Moșul i-a zis așa:

Când un tânăr ucide un animal de carne atât de mare, acesta începe se se vadă pe sine ca șef sau un om important și îi consideră pe ceilalți inferiori sau chiar servitorii lui. Așa ceva este inacceptabil. Îl respingem pe cel lăudăros pentru că, într-o bună zi, mândria lui va duce la moartea cuiva. De aceea spunem că ofranda lui nu are nicio valoare. În acest fel îl facem să fie mai puțin îngâmfat.

Niște sălbatici fără minte, este? Mi se pare senzațională lecția pe care o învățăm din această întâmplare. Care seamănă cu ce se întâmpla generalilor din Imperiul Roman când erau celebrați printr-un triumf. Și când, în spatele generalului, pe carul triumfal, era un sclav care îi șoptea într-una ”nu uita că ești doar un om muritor”.

Revenind la teoria din carte cu omul ca animal care s-a auto-domesticit. Autorul cărții ”Paradoxul bunătății” zice că motivul pentrucare omul a făcut asta este că a realizat că împreună, ca grup, oamenii sunt mai puternici decât un singur individ. Doar că, pentru a putea funcționa ca grup, a fost nevoie să se îmtâmple două lucruri: fiecare individ să devină mai tolerant și indivizii care erau agresivi să fie dați la o parte.

O carte interesantă. Din care am rămas inclusiv cu diferența dintre agresivitatea reactivă (cea de impuls) și agresivitatea proactivă (cea premeditată). Căci omul ca specie și-a luat-o la pilă pe prima. Dar, din păcate, a dus pe culmi nebănuite și nedorite de progres pe cea de-a doua.

Aia zic.