Arhitecții speranței este una din cărțile pe care le-am citit într-o perioadă (adică în ultime vreme, gen) în care am decis că de mult prea multă vreme am tras pe dreapta genul SF, unul care mă delecta nespus de corespunzător (pardon my French) în copilărie. Așa că am luat un pâlc de cârți, printre care se afla și această, scrisă de Alexandru Lamba.
Apropo, referirea la faza cu politica din titlu a fost pentru că 1. așa mi-a venit 2. cred că mi-a venit pentru că am văzut din ce în ce mai des în bula mea că lumea zice de ”speranță”. Suficientă precizarea, zic.
Pe scurt: o carte reușită. Un scenariu foarte bine pus la punct pe sistem de SF. Bine, te cam strânge un piculeț cascheta sufletului, ca să zic așa, din cauza faptul că, la o adică, într-un viitor pe care nici nu îl bănui că o să vină așa pe șestache, s-ar putea să ni se întâmple nouă.
Ce mi-a plăcut la Arhitecții speranței pe sistemul deja consacrat cu trei lucruri cu care am rămas după lectură:
Scriitura prin care ți se dezvăluie care-i faza cu uitucii ăia de la începutul poveștii și cum li se leagă pățaniile. Adică stai chiar până pe la final să înțelegi ce a pățit fiecare dintre ei și de ce a pățit.
Fascinația (și lentoarea – izvorâtă fix și chiar din această fascinație) cu care citeam paragrafele în care era vorba despre explozia de la Hiroshima.
Sistemul socialo-corporatisto-politic în care se desfășoară acțiunea, unul strâmb de feng shui, dar perfect întâmplabil, la o adică.
Ok, știu, nu ați înțeles nimic. Pentru că, parol, nu vă zic neam mai multe despre ce este în carte. Dar v-o recomand. Mai ales dacă o ardeți fin cu SF. Căci Arhitecții speranței este clar o carte de citit din zona asta.
Altfel, cartea asta mi-a deschis apetitul pentru alte cărți semnate de Alexandru Lamba. Căci nu are cum să fie nașpa. Zic și io. Cu speranță. Fără să fiu arhitect :D