Ce vedeți mai jos este un text scris de Cornelia, una din câștigătoarele concursului pe care l-am organizat împreună cu HERBALIFELINE® MAX, un amestec exclusiv de uleiuri de pește Omega-3 din surse sustenabile, despre amintiri ”amare” din copilărie cu uleiul de pește :)

Mã numesc Popa Cornelia Crina, deţin blogurile nimicurifantezii.blogspot.ro şi myhandmadebottle.blogspot.ro. Sunt „gãzãriţã”, adicã cetãţean al celebrului oraş petrolier Ploieşti. Sunt mamã, soţie, funcţionar public, gospodinã…

In rest, încerc sã-mi ocup trecerea prin viaţã cu lucruri care sã-mi aducã mici satisfacţii. Blogurile şi hobby-ul cu decorarea obiectelor prin tehnica decoupage îmi mãnâncã din puţinul timp liber de cinci ani încoace. Sunt cititoare înrãitã de science-fiction şi niciodatã nu refuz un documentar despre fenomene paranormale, extratereştri sau mistere ale civilizaţiilor.

Primele mele amintiri vin de undeva din jurul vârstei de 4 ani. Il invidiez pe acela care susţine cã ştie ce s-a întâmplat cu el înainte de aceastã vârstã. Sau, cine ştie, poate unele dintre flash-urile memoriei mele reprezintã momente închistate în cotloanele creierului, fãrã o anumitã localizare în timp.

Oricum, anii petrecuţi în casa bunicilor, într-un sat cocoţat pe dealurile înalte ale Subcarpaţilor, sunt aşa, ca înveliţi într-un cocon din dantelã fragilã, pierduţi într-o epocã despre care generaţiile tinere învaţã astãzi la istorie. Asta mã face sã mã simt bãtrânã? Nici vorbã, este de-ajuns sã deschid o uşiţã şi iatã-mã iar o zgâtie de fatã, cu capul plin de idei nãstruşnice.

Mare pişicher este timpul ãsta! Inainte sau înapoi, liniar sau nu, face câteodatã bucle neaşteptate, dându-ne senzaţia cã retrãim fragmente din viaţa noastrã.

Povestea mea începe pe vremea cand nu se inventaserã suplimentele alimentare, antitermicele, analgezicele şi antibioticele pentru copii, adica acum vreo 45 de ani, într-un sat destul de rãsãrit de altfel, unde aprovizionarea cu medicamente se fãcea o datã pe lunã, cu avionul utilitar.

Da, aţi citit bine! In grãdina din spatele casei noastre era punctul 0, ”ground zero” cum ar zice americanul neaoş, locul desemnat pentru lansarea pungii cu pilule ce trebuia sã ajungã apoi la farmacia din centru.

Eu alergând pe lângã bunicã-mea, palma streaşinã la ochi, motoarele avionului huruind apocaliptic, ţipetele mele de încântare când burta maşinãriei trecea pe deasupra noastrã şi mult aşteptatul pachet aterizând pe brazdele uscate de soare, acesta este unul dintre flash-urile de care vã vorbeam mai sus. Nimic de dinainte, nimic de dupã aceastã scenã nu-mi mai vine în cap.

Deh, eram în plinã erã comunistã, iar vremurile au fost aşa cum le ştim cu toţii. Nu existau vaccinuri pentru toate bolile copilãriei, nu exista apã curentã la ţarã, curãţenia presupunea multã muncã fizicã, dar oamenii se descurcau aşa cum o fãcuserã sute de ani, cu leacuri babeşti şi metode ce par astãzi îndoielnice. Compresele cu mãmãligã, legatul negilor cu fire din coadã de cal, cataplasmele cu cartofi cruzi, împachetãrile cu frunze de brusture înmuiate în ţuicã, gazul turnat pe înţepãturile în cuie ruginite, toate acestea au facut ”deliciul” copilãriei mele în zilele în care ”bolânzeam”, ţintuitã la pat de pusee de febrã sau plinã de bube cu origini incerte.

Ca orice femeie cu experienţã de viaţã, bunica mea ştia multe despre cum se creşte un copil şi nu se speria uşor de situaţiile mai dramatice. Care situaţii, din cauza firii mele iscoditoare şi a belelelor în care mã vâram constant, erau o realitate cotidianã. In scurtele perioade intermediare, de acalmie, când nu aveam vreo afecţiune fizicã, buna mea creştere era stimulatã prin metode… naturiste: granule de calciu şi ulei de peşte.

De ce granule de calciu? Pãi, sã spun drept, acestea erau destinate puilor de gãinã, dar erau atât de gustoase, încât mi le administram singurã din sticluţã în timp ce bunicã-mea prindea orãtãniile şi le îndesa ”tratamentul” pe gât, ţinându-le ciocul deschis cu douã degete. Mie mi se oferea lapte dulce, proaspãt muls de la vaca vecinei, dar acesta nu era pe lista mea de preferinţe culinare, erau mult mai interesante granulele pentru gãini.

Cât despre uleiul de peşte, uiiii, galben şi slinos… mã fãceam cã îl înghit, dar îl strecuram în fundul gurii (acolo i se simţea mai puţin gustul scârbos de maţe de peşte), apoi alergam în spatele casei şi-l scuipam cu obidã în şanţul de scurgere plin de pelin şi iarba soacrei.

Imi curãţam gura cu primul fruct ce-mi ieşea în cale, dupã anotimp: mere verzi de ţi se strepezeau dinţii, prune grase şi organice în care sãlãşluia câte un viermişor (dar cine stãtea sã le caute!), cireşe rãscoapte, zarzãre galbene, cãpşuni pitite adânc între frunze, père buburoase sau zmeurã parfumatã. In douã minute uitam gustul greţos al uleiului, ocupatã cu scociorâtul în rugurile pline de pãianjeni cu cruce sau cocoţatã în furca ramurilor vreunui pom cocârjat de poame.

Degeaba se îngrijora mama, când venea sâmbãta, de la oraş, cã eram ca o aşchie şi mofturoasã la mâncare, şi îşi închipuia tot felul de catastrofe, cã voi creşte rahiticã şi altele asemenea, şi se supãra pe bunica ca nu mã supravegheazã mai cu atenţie. Iar la plecare, ca sã se asigure cã iau mãcar o dozã cumsecade din ”nepreţuitul” ulei de peşte, mã înghesuia în vreun colţ, mã apuca straşnic de nas şi-mi îndesa o linguriţa plinã ochi în gurã. O dãdeam vrând-nevrând pe gât, cã altminteri nu-mi recãpãtam rãsuflarea, şi o zbugheam ca din praştie, strigându-i mamei cã n-o sã mã mai prindã niciodatã, dar niciodatã!, un ultimatum pe care îl repetam în fiecare sãptãmânã, cu aceeaşi ferocitate copilãreascã.

Am avut copil la rândul meu. A trebuit sã treacã atâta amar de vreme ca sã le dau dreptate femeilor din viaţa mea şi sã înţeleg cât s-au luptat sã scoatã un om sãnãtos din mine. Ce-aş mai fi înghiţit uleiul ãla dacã aş fi ştiut ce ştiu astãzi, chiar şi mai târziu, în adolescenţã, şi tot mi-ar fi fost de folos.

Dar vremurile acelea sufereau de pe urma lipsei de informaţie, conexiunile cu restul lumii erau ca şi inexistente, rezultatele studiilor nu pãtrundeau pânã la noi, oamenii simpli, şi nici mãcar ştiinţa nu intuise pe deplin adevãrata valoare a unui astfel de produs natural. A, sã nu fiu rea! Aveam lozinca ”Nici o masã fãrã peşte!”, dar cred cã era inventatã mai mult ca sã nu ne întrebãm de ce nu exista şi altfel de carne pe piaţã, nu pentru cã se prãpãdea partidul de grija sãnãtãţii noastre.

Astãzi, uleiul de peşte este ferecat în capsule, sã nu-i mai simţim duhoarea oceanicã, sã nu-l mai scuipe copiii şi sã nu mai dispere bunicile grijulii. Si, culmea!, am ajuns sã îl iau singurã şi nesilitã de nimeni, închizând astfel cercul amintirilor, început acum câteva decenii, ca pe-o datorie de care poţi în sfârşit sã scapi.