Eu sunt mare fan al tinerei generații. Da, al generației reprezentantă de tinerii aceștia tupeiști, aroganți și enervanți cu dorințele lor.

Prefer oricând tupeul lor în locul poziției ”ghiocel” în care noi, generația anterioară, am fost învățați să stăm și care ne-a distrus îngrozitor de mult apetența către risc și dorința de a face acel necesar pas în plus.

Prefer oricând aroganța lor în locul mizerabilei atitudini de falsă modestie, pe care generația mea a profesat-o atât de mult încât a ajuns aproape o pseudo-artă.

Prefer oricând enervantele lor dorințe salariale, de job, de bani, de orice în locul absolut oribilului ”lasă că merge și așa”, care face parte intregrantă din ADNul social al generației mele.

Cred cu tărie în această generație care vine din urmă. Și care va face România mult mai bună decât am reușit noi, cei dinaintea lor și cei dinaintea noastră, să o facem. Doar că trebuie dacă nu să îi ajutăm, măcar să nu îi încurcăm.

Poate că cel mai urât lucru pe care îl facem noi ăștia mai bătrâni este să luăm un baros imens, de dimensiune carpato-danubiano-pontică, și să lovim dur și nenegociabil în una din sursele de energie ale tinerei generații: entuziasmul.

Și facem asta nu oftând pentru că ”așa trebuie”, nu având în minte un scop educativ, ci facem asta cu o plăcere întristătoare, cu o apetență de-a dreptul sadică pentru ideea de lovi în alții doar pentru că simțim că au un potențial care i-ar putea ajuta să ne depășească.

Ucidem entuziamul tinerei generații pentru că noi nu îl mai avem. Pentru că noi, de fapt, am renunțat la a-l mai avea.

Aceasta este vina tinerei generații. Faptul că au entuziasmul la care noi am renunțat. Asta nu le putem ierta acestor tineri tupeiști, aroganți și enervanți: ne aduc aminte că noi nu mai suntem ca ei. Iar așa ceva este de neiertat. Din păcate. Din nefericire.

Să nu credeți că m-am apucat să vă acuz pe voi, pe ceilalți (așa cum îndeobște se face la noi). Căci mă includ și pe mine de partea cealaltă a puștii. Fără efort. Cu jenă. Cu enervare, chiar. Dar cu dorința de a schimba. De a mă schimba.

Ce ar trebui să facem ca să îi ajutăm? Din punctul meu de vedere, fix două lucruri mari și late.

Să oferim tinerilor o bază reală de pornire

M-am uitat cu gura căscată la recentul studiul realizat de la solicitarea Vodafone: 51% dintre tineri români (vârste între 18-24 ani) spun că ar prefera să lucreze pe cont propriu. Cel mai mare procentaj din toate cele 15 țări prinse în studiu.

De ce m-a surprins (și întristat) această statistică? Pentru că, din nefericire, baza de pornire a acestor tineri este una aspirațională (ca să nu îi zic visătoare de-a dreptul). Iar asta ar trebuie noi, ăștia mai în vârstă, să reparăm.

Și nu mă refer aici la păcătosul ”ar trebui să se facă ceva”, acest impersonal sfâșietor de-a dreptul, care implică pe toată lumea și pe nimeni. Mă refer la ce am putea face fiecare dintre noi în așa fel încât să îi ajutăm pe unul, doi, 10, 200 de tineri să aibă o bază de pornire reală.

Hai să vorbim aplicat. Și mă iau pe mine ca exemplu. Căci, dată fiind natura meseriei, mesajul pe care îl transmit ajunge la foarte mulți tineri din noua generație. Până acum le ziceam doar ”bre, e greu cu antreprenoriatul, nu mai fiți așa visători”, ceea ce era, de fapt, o semi-rezolvare. Căci, desigur, aveam dreptate în ce ziceam, dar cu ce îi ajuta pe tineri această lovitură din partea unuia la care se uită cu speranță? La nimic, desigur (ca să vedeți cât de limitat am fost în gândire chiar și eu…).

Ce voi face de acum înainte o să fie și să le spun că a merge pe cont propriu presupune enorm de multă muncă și muuuuulte greutăți, dar nu o să rămân doar la nivelul ăsta. Ci o să le spun exact care sunt aceste greutăți și cum le recomand să treacă prin și de ele. Ca să aibă o bază reală de pornire. Ca să înceapă informați. Ca să aibă toate informațiile necesare ca să decid în cunoștință de cauză (că nu știu cum să o zic mai direct…).

De ce este importantă această bază reală de pornire? Pentru că, altfel, dacă tinerii urcă mult prea sus în balconul așteptărilor lor, s-ar putea să cadă de la o înălțime care să le spulbere pentru totdeauna spiritul antreprenorial. Iar asta pentru noi ca nație este catastrofal pe termen lung.

De aceea este atât de importantă această bază reală de pornire. Pentru că este mai bine să nu te pornești pe drumul antreprenorial și să îți gândești o carieră de angajat decât să cazi de undeva de sus și să te lovești atât de tare încât atunci când o să ajungi angajat (căci ce altă opțiune ai?) o să vii cu frustrări, dureri și entuziasmul la genunchiul boaștei…

Să oferim tinerilor direcțiile posibile

Tot în studiul Vodafone am văzut joburile de viitor (așa zice studiul, eu mai degrabă le-aș vedea actuale) pe care le vor tinerii:

27% dintre ei ar prefera să fie programatori, 23% designeri de jocuri, 22% bloggeri și vloggeri, 17% designeri de aplicații și 14% specialiști în securitate cibernetică.

Și, pentru că vorbim despre direcții pe care noi, ăștia mai bătrâni, ar trebui să le oferim tinerilor, vin și vă întreb: școala românească în ce fel îi pregătește pe tineri pentru joburile acestea pe care și le doresc? Și mă refer aici nu la partea tehnică în sine, dacă vreți, ci la ceva mult mai mult și, de cele mai multe ori, esențial.

Adică, spre exemplu, la un programator nu vorbim despre a scrie o linie de cod, ci la punerea jobul în contextul actual al economiei digitale (dacă ați face un studiu câți dintre programatorii buni ai României nu au studii în domeniu, cred că ar ieși ceva uluitor…). Adică la modalitățile prin care ajunge la respectivul job, la cum să ”se vândă” la interviu, la o privire pe termen mai lung ca să vadă dacă jobul e de viitor etc. Ca să nu vă întreb ce materie în școala românească îi pregătește pe tineri să fie designeri de jocuri. Sau bloggeri, na.

A pune tinerilor ochelarii de cal atunci când societatea îi pregătește pentru viață seamănă cu actul de-a dreptul ancestral de a bloca un om toată ziua cu mersul cu vaca la păscut, în condițiile în care laptele nu se mai cumpără, iar omul cu vaca ar putea săpa un șanț să aducă apă curentă în comună în loc să o ardă cu vaca pe coclauri degeaba.

Diferența dintre ce cere piața muncii plus ce joburi vor tinerii și pentru ce îi pregătește școala românească este uluitoare. Practic sunt din universuri diferite.

Dacă întrebi un angajator, o să îți spun că ceea ce dorește de la un tânăr absolvent nu este să știe pe de rost Luceafărul sau să rezolve în gând o ecuație de gradul 87978767, ci – într-o ordine care diferă de la caz la caz, dar cerințele cam tot astea sunt – să știe să lucreze în echipă (yeap, stilul românesc ”io am luat 10, tu doar 9, fraiere!” ajută enorm la asta, firește), să aibă abilități de project management (versus masa depersonalizată a ”clasei” din școala românească), să aibă un mindset pozitiv și îndreptat spre rezolvarea creativă a sarcinilor (”faci cum îți spun io, prostovane, tocește, nu gândi cu capul tău!”).

Exagerez, desigur. Deși, firește, ați fi o grămadă care mi-ați spune că lucrurile stau cum zic eu. Doar că, din fericire, există în toată această imensă masă amorfă de non-educație și niște mici insulițe reprezentate de învățători și de profesori care intepretează aiuritoarea programă școlară mai mult în spiritul ei, nu în litera ei. Iar copiii care sunt expuși la gândirea deschisă a acestor dascăli (cu adevărat dascăli, cu har!) intră în viață mult mai pregătiți, cu o minte mult mai deschisă.

Direcțiile pe care noi, ăștia mai bătrâni, ar trebui să le oferim tinerilor nu sunt cele din școală. Nici pe departe. Ci cele pe care tinerii le văd în alții, pe care le văd în noi. Așa că ar trebui să ne întoarcem fața către cei tineri. Și să înțelegem ce vor de la noi. Și să le povestim prin ce am trecut, să le zicem ce am fi făcut altfel, să le spunem cum este viața adevărată. Și să îi lăsăm apoi să aleagă, nu să le impunem ceva, pentru că ”așa știm noi că este bine”.

Direcțiile pe care ar trebui să le oferim celor tineri sunt, de fapt, niște opțiuni. Iar actul în sine de a alege, de a decide pentru tine este practic certificatul de naștere al viitorului cetățean. Cu beneficiile și cu riscurile pe care un asemenea act le implică. Dar care trebuie să existe. Obligatoriu. În orice societate care se vrea mai mult popor decât populație.