Îți amintești cum a explodat bucuria în tine când l-ai văzut, abia venit pe lume, în brațele mamei sale. Îți amintești cum ai simțit că toată viața ta a avut, cumva, fix rostul acesta, să îl aducă pe lume pe el.
Îți amintești prima lui boală, cum simțeai un ceas interior care își scurgea minutele cât zilele, zilele cât anii și cum ai fi dat orice ca să poți să îi iei tu boala și pe al să îl lase în pace.
Îți amintești prima zi de grădi, prima zi de școală, prima zi de orice, acele începuturi unice, irepetabile și teribil de emoționante.
Îți amintești cum te striga încântat de te miri ce ”taaaaaaatiiiii, uiiiiiteeeee!” și cum alerga și îți sărea în brațe și tu îl strângeai tare, tare parcă să păstrezi clipele alea undeva intrate în piele, în respirație, în suflet.
Îți amintești prima ceartă, când el începea să devină bărbat și trebuie să afirme cumva asta. Îți amintești cum sufletul s-a luminat când a văzut determinarea cu care ți se opune ție, părintele lui, dar și efortul pe care a trebuit să îl faci, cu mintea, să pui lucrurile în contextul cuvenit și să îi administrezi cuvenita dojana.
Îți amintești cu dureros oftat clipele în care nu ai reușit să îți păstrezi cumpătul și în care ai strigat dur la el. Îți amintești mai ales nu că ai greșit strigând așa ca disperatul, ci îți amintești privirea sa uimită la început, care s-a transformat apoi în spaimă. Asta este unde din amintirile care dor. Rău.
Îți amintești cum a trebuit să îți aduni toată stăpânirea de sine să te duci să îl vezi jucând, singur pe scenă, în rolul ”Micul Prinț” la Teatrul Odeon și cum, imediat ce l-ai văzut atât de intrat în rol și atât de relaxat, te-ai relaxat și tu și te-ai uitat cu enormă dragoste la el.
Îți amintești cât de mândru erai de ce face pe parte de învățare, nu note la școală, nu diplome pe la nu știu ce concursuri, ci la faptul că el a ales să învețe singur limbi străine și să devină teribil de bun la asta, ba chiar să aleagă să îi facă o carieră din așa ceva.
Îți amintești cum te-a sunat și ți-a zis ”tati, am intrat la UCL la Londra” și cum tu, abia stăpânindu-ți lacrimile (ești bărbat, tată, ești bărbat!), i-ai zis ceva, nici tu nu mai știi ce (probabil ”felicitări, măi tătilici…”), după care jumătate de oră nu ai mai fost în stare de nimic, ai stat doar tu cu tine și ai mulțumit în gând cuiva, nici tu nu știi cui…
Și, după ce îți aduci aminte de toate acestea, poți să plângi liniștit. Lasă lacrimile să curgă. Sunt lacrimi de bucurie pentru bucuria lui că îl așteaptă o viață nouă. Sunt lacrimi de fericire pentru fericirea că pleacă pe drumul pe care și l-a ales. Sunt lacrimi de recunoștință pentru recunoștința cu care îți mulțumește că l-ai crescut cât de bine ai putut.
Plânge, deci. Fii om. Așa cum om ai fost cât ai încercat să îți crești copilul să fie om. Și simți că ai reușit.
De fapt nu tu, cititorule, trebuie să le faci toate acestea, ci eu, tatăl minunatului Alexandru China-Birta. Iartă-mă, dragă cititorule, că m-am adresat direct ție, dar, dacă nu aș fi făcut-o, nu aș fi putut scrie acest material. Din cauza lacrimilor…
Alex se pregătește să plece la facultate în Londra. Am zis asta 9 cuvinte și un punct. Dar în sufletul meu ele reprezntă o bibliotecă întreagă. Din septembrie o să îl vedem rar. Dar ne bucurăm enorm pentru el că ajunge unde a vrut și că face ceea ce îi place.
A venit vremea să plece de acasă. Oricât am crezut noi că ne-am pregătit pentru asta, oricât ne-am tot spus că ”așa este rostul”, oricât de tare ne bucurăm pentru el, tot vine strângerea aia de stomac și gândul ăla ”măi, băiete, când ai crescut așa mare și așa frumos” :)
23 thoughts on “Cum te pregătești să nu plângi când îți pleacă ”ăla micu” la facultate”
Am bocit, si fata mea pleaca in Kent pe 14 Septembrie. Sa fim tari,zic :-)
Păi ce altă variantă avem? :))
Niciuna, intr-adevar ! :-)
Ce frumos! M-ai cam emotionat cu articolul asta, m-ai facut sa-mi aduc aminte de parintii mei cand am plecat la facultate. Ce mandri erau de mine si cum tata facea pe barbatul dur si se abtinea sa planga dar ma strangea atat de tare in brate incat ma sufoca. Mult succes lui Alexandru!
Și eu mi-am adus aminte de mine, când am plecat din Baia Mare singur, cu o valiza mare :)) Mulțam!
parcă ieri citeam aici despre isprăvile băiatului tău…
mult succes să aibă! :D
Mulțam :)
M-ai facut sa plang. Dar e de bine:).
Big hug, oameni frumosi.
Și noi te îmbrățișăm, fată faină :)
Baiatul meu este la studii in Olanda de 2 ani; o parte din inima mea a plecat si mi-au trebuit luni bune sa ma obisnuiesc fara el si invatam din nou viata de zi cu zi in doi. In schimb csnd vin vacantele si vine acasa transformarea lui e evidenta si incantatoare.
Abia aștept și eu prima lui vacanță. Încă ”prima oară” din viața asta… :)
Ai o familie minunata! Si, oricat de departe vor zbura copiii, nu uita ca tu le-ai dat aripi. Si, chiar daca lacrimile iti incetoseaza privirea, stii ca se vor intoarce mereu la cuib, caci dragostea si caldura de aici nu pot fi regasite niciunde in lumea asta larga… Succes lui Alexandru si sa aiba parte de cele mai frumoase experiente de viata! De aici incolo, incepe povestea lui!
Mulțumesc tare mult pentru cuvintele astea :)
Al meu nu pleaca inca la facultate (nici pe departe, de-abia incepe gradinita), dar tot am lacrimat citind randurile astea. Mult succes!
Ehe, să vezi ce repede trece timpul… :) Succes și să ne crească mari, mai mari decât noi!
Curaj. Fii barbat…
Emotii, mandrie, bucurie si incredere, toate condimentate cu un strop de nostalgie … Si Ioana noastra pleaca la master la Oxford la sfarsitul lunii septembrie. Inteleg foarte bine ce spui . Cand a trecut timpul ? Mai ieri era in clasa I.
Eu ma pregatesc sa nu plang…plangand…inca de pe acum, desi Stefi a mea va pleca doar la anul la facultate la Cluj. Ma bucur ca v-am gasit intamplator si ma bucur sa vad ca nu sunt singura care simte asa, ca e normal sa simti ca pleaca o parte din tine cu copilul tau…cu toate ca stii in adancul sufletului ca e normal sa isi traiasca propria viata si ca la varsta lui si eu as fi facut la fel…
Buna ziua copilul meu sufletul meu pleacă pe 23August 2018 in Danemarca la facultate ii doresc tot binele din lume sa reușească si l iubesc dar îmi este foarte greu.Il cheamă Florian si a luat bacul cu 9.03 .Îmi este foarte greu plâng mereu ma voi obișnui fără el?
Vine asa. Matei pleacă la facultate în Anglia. E cu un cap mai înalt decât mine, acum, și deși avem o casa încăpătoare, umple cumva tot spațiul, cu pletele, muzica lui, boxele, opiniile și glumele lui, hlizindu-se la Friends pe Netflix (deși e din alta generație), vorbind tare și gesticulând pe orice subiect, despre care sigur ca știe mult mai multe decât mine…. Întotdeauna a fost un copil independent și energic, nu accepta sa meargă cu mine de mana decât obligat_fortat când treceam strada. Mi-a fost greu, ca mama, sa tratez firesc toate traznaile, mofturile… necesitățile urgentele.. permanente, jucăriii, biciclete, rigorile la mese (ar manca numai carne cu cartofi prăjiți…), obrăzniciile, tot „efortul de război” depus pentru creșterea comorii noastre, pentru ca eu și soțul meu suntem copiii perioadei comuniste, cu cheia de gat și infinit mai puține mofturi și rasfaturi. Generația asta e mult diferita de a noastră (și e bine, slava Domnului!) și deși întotdeauna am considerat ca educația e cel mai important factor pentru cladirea unui om puternic și echilibrat, am simțit de multe ori cu Matei ca fac și eu ce pot, lucrez cu materialul clientului, cumva….
Nu sunt dintre mamele lacrimogene, super-afectiva sau super-protectiva, la maternitate m-am uitat ca la un extraterestru când mi l-au pus în brate și atunci am înțeles în clar ca dragostea se clădește, nu se primește plocon. Ma străduiesc sa caut măsura lucrurilor, sa nu exagerez sau sa bagatelizez. Le-am primit pe toate cum au venit și dacă pare ca tratez totul cu raceala… sunt, de fapt, puternic legata de Matei, în apele acelea adânci ale sufletului, în care încerci sa ajungi cu ceilalți la ideile fundamentale. Nefiind loc în relația noastră mama-fiu de efuziuni sentimentale, am sublimat toate ideile care mi-au trecut prin cap în raport cu el. De când s-a născut, mi-a marcat fiecare moment existențial și viata mea ar fi devenit fără sens în absenta lui.
Știam ca va pleca, dintru-inceput. Detest părinții care-și tratează copiii ca pe proprietatea lor (sechele ale relației mele cu tata), care-și proiectează toată existenta proprie asupra copiilor. Mi-am crescut copilul dorind sa fie un om liber, care chiar dacă nu-și conștientizează limitele, sa și le caute. Sigur ca toate vin la pachet cu ceva. Libertatea vine la pachet cu căutarea limitelor. Și Pământul e mare și Universul e și mai mare. Nu mi-e frica ca pleacă. Ma ucide ca s-ar putea instrăina. Ca o sa ne uite.
Va rog, știți să-mi spuneți? O sa se întoarcă?
B.
Of, ce frumos… Nici eu nu știu răspunsul la această întrebare. O să îl aflăm, cândva. Ce știu în acest moment este că ne-a sunat zilele trecute și ne-a zis ”vedeți că vin la început de aprilie să stau o săptămână cu voi, că mi-e tare dor…”. Cum m-am simțit? Of… :)
Buna! Si Alex al meu pleaca,tot la UCL ,anul acesta ,prima data,primul copil,prima plecare pentru mult timp.Cand citeam ce ai scris si am ajuns la partea cu UCL am zis ca nu se poate potrivi mai bine.Dar Alex al tau a terminat,nu? Cum au trecut acești 3 ani?Se întoarce sau ramane pe „acolo”,departe?
Alex mai are 1 an. Pentru că așa este la facultatea lui :) E decizia lui ce o sa facă mai departe. Noi îl iubim oricum ar decide :)